„De aici în sus, sky is the limit, doar că momentan e un pic înnorat.” – așa îmi încheiam articolul de bilanț de anul trecut. Din păcate, cerul a rămas tare înnorat anul ăsta mai tot timpul. A fost un an foarte prost, poate cel mai prost din ultimii ani, pe toate planurile. Dacă mă întrebați, nu a fost nicio tragedie, poate că îl mâni pe Dumnezeu, dar nici nimic foarte bun nu a fost. Totul a mers scos cu forcepsul, nici personal, nici profesional nu mi-a prea mers și, colac peste pupăză, nu am mai avut nici my happy place… Anul acesta Snagovul, cu ale sale wake și SUP, nu au existat. Abia în toamnă am putut să mă dau o singură tură de wake, iar SUP nu mi-a iești niciodată. Refugiul meu, curățătorul meu de minte și suflet nu a existat. Și nu este ca atunci când pierzi ceva că ajungi să îl apreciezi, deloc!, eu am apreciat locul, energia de acolo și activitățile mereu.
Dar hai să o dau una rece, una caldă. Iar cea caldă este că acum stau în aeroportul din Paris (unde nu e prea cald), de unde urmează să mă îmbarc către Panama pentru 3 săptămâni. Este o nouă aventură tropicală pe care o aștept cu emoție, mai ales că nu am mai ajuns în Panama înainte, așa cum fusesem în Thailanda și Mexic când mă decisesem să plec singură să stau și să lucrez pe acolo.
2024 a fost anul a trei destinații noi și încă niște călătorii în țări în care mai fusesem. După întoarcerea din Mexic, nu am stat mult acasă și în martie am tras o fugă până la Dubai cu o prietenă, ocazie cu care, nici până în ziua de azi nu am înțeles de ce, prietenia noastră a luat sfârșit. Nu ne-am certat, ci pur și simplu ea s-a supărat, nu știu de ce, și nu a mai vorbit cu mine de la întoarcere, când practic a fugit din aeroport.
După Dubai, în mai, a fost highlight-ul anului: am ajuns în sfrșit la Noma, în Copenhaga. Am mai bifat o țară pe listă, am vizitat Capitala și am plătit exagerat de mulți bani pentru un prânz la Noma, loc în care îmi doream de mulți ani să ajung. Și da, mulțumesc Universului că mi-am permis să fac această aroganță! Iar experiența a fost pe măsura așteptărilor! Tare mă bucur că nu m-a dezamăgit!

Din categoria dezamăgiri, însă, vreau să vă vorbesc despre ceva cu care nu „m-am lăudat” în vară. Mă decisesem să merg la Chefi la Cuțite și am o cunoștință producător acolo, care ani la rândul îmi tot spusese să mă duc. Acum, când i-am zis că vreau, mi-a spus că mai nou marea Mona Segal vrea să îi vadă pe toți concurenții și că trebuie să trec, ca o formalitate, și prin asta. Am intrat la interviu 5 ore mai târziu decât ora programată, obosită, plictisită, dar mai ales ei obosiți și plictisiți. Dacă la prânz concurenții erau ținuți la interviu câte 15 minute, la 8 seara când am intrat eu, ne țineau maximum 3 minute și ne puneau niște întrebări în sictir. Nu am mai primit niciun răspuns de la ei ever, iar când am întrebat-o pe amică, mi-a zis că nu îi sună decât pe cei care trec mai departe… Păi, ce-ai făcut, Bobiță, nu ziceai că e doar o formalitate?! Așa că m-am dus la preselecții și la Masterchef. Aici totul a mers ca uns. Programarea, degustarea, interviul, tot. Și a venit și mesajul de refuz. Măcar au avut bunul simț să îl dea. Eram convinsă că o să ajung în audiții. Țeapă! Se pare că nu aveam povestea lacrimogenă… Aceste două evenimente mi-au picat neplăcut. Mă rog, trecem mai departe.
Ca wallpaper la telefon am un wish board cu chestii pe care mi le doresc în viața mea. Din 9 imagini, am reușit să schimb două. Prima a fost cea cu Noma, iar a doua a fost că s-au aliat planetele să îmi pun unghii cu gel (avem multe dubii) și sunt cea mai fericită cu noile mele unghii! Aș putea să șterg de acolo și surful, pentru că și asta este ceva ce îmi doresc să învăț. Am fost anul acesta la două lecții. Prima s-a soldat cu coaste fisurate, așa că a doua a avut loc abia prin toamnă. Dar faptul că am reușit să stau câteva secunde pe placă, nu înseamnă că am învățat, așa că vreau să mai încerc. Poate reușesc să ajung prin primăvară și la o tabără de surf în Tenerife, că și așa îmi e dor de locul ăla.
O altă destinație pe care am descoperit-o a fost Tirana. Nu m-a impresionat. Dar măcar am văzut-o. Însă am fost și în Italia de două ori, destinație care este mereu una plăcută. În vară am vizitat Florența, unde nu mai fusesem. Mi-a plăcut, o avem pe listă, dar nu simt nevoia să mai revin acolo prea curând. La fel se întâmplă și cu Bologna, unde am stat o săptămână la un curs de paste. Aceasta a fost damblaua mea, ideea care mi-a venit în primăvară, când nu am fost mulțumită de cum mi-au iești niște ravioli făcuți în casă. Cursul a fost și el așa și așa, am învățat chestii, dar nu pe câte mi-aș fi dorit. Iar Bologna, am fost, am văzut, fără treabă nu mă mai întorc prea curând.

În toamnă am mai dat o tură prin Italia, de data aceasta la Bienala de Artă de la Veneția. Mai văzusem puțin orașul prin liceu, acum, însă am avut mai mult timp să îl explorez. Veneția e un mare hotel, localnici ne mai fiind, însă turiștii mișunând peste tot. Mi-a plăcut arhitectura, imaginile instagramabile, dar nu aș locui în acele clădiri reci și umede. Sper să revin curând și cu un articolaș despre Veneția, aici pe blog.
Profesional am zis că mi-a mers destul de prost, mai ales dacă o privesc din perspectiva că mi-am dorit să trec la un alt nivel. Nu s-a legat. Să vedem ce o mai fi și la anul, ce portiță găsesc către locul în care vreau să mă îndrept.

Și da, nici anul ăsta nu am scris cartea pe care mi-o doream (și o am și pe wish board), ba, mai mult, 99,99% se pare că nu voi mai avea ocazia să o fac (nu depinde de mine). Și da, nici anul ăsta nu am condus un monster truck! Și nici la Burning Man (altă dorință de pe wish board) nu am ajuns.
Și o să o spun la fel ca anul trecut: nu mai am energia să îmi doresc ceva pentru 2025, pentru că dezamăgirile sunt prea mari.