Andra's shares

De dimineaţă am fost la conferinţa de presă care lansa pentru prima oară la Bucureşti expoziţia celei mai faimoase, spun ei, competiţii de fotografie din lume. Pentru că nu sunt implicată în fenomen, nu pot să îmi dau cu părerea vizavi de grandoarea concursului, dar pare să fie ceva mare. Datele lor raportează peste 112 mii de fotografii înscrise din 171 de ţări, iar în finală au ajuns 70, parcă.

Gata cu datele tehnice. Pentru că din astea sigur găsiţi aici. Ideea e că, aşa cum v-am mai spus şi cu alte ocazii, mie îmi plac imaginile. Sub orice formă. Sunt o voyoristă convinsă. Da, da, în toate sensurile… Însă atunci când merg pe stradă, adesea văd capturi de imagini. Peisajul meu cotidian este compus din mult fotografii, de detaliu sau panoramice. Mi-ar plăcea să am posibilitatea atât tehnică, cât şi materialo-temporală să le pot surprinde într-adevăr pe toate. Dar nu o fac. Şi tocmai de aceea mă bucur foarte mult de câte ori văd fotografii interesante. Nu m-a tentat niciodată să învăţ detaliile tehnice ale artei fotografice, deşi sunt convinsă că dincolo de imagine, sunt foarte importante atât obiectivul, cât şi luminile pe care le foloseşti pentru a obţine imagini de acest calibru. Dar clătitul ochiului cu o asemenea simfonie de culori şi forme rămâne un antrenament genial pentru suflet.

Expoziţia este deschisă pentru public începând de mâine şi până pe 30 mai şi se găseşte la Sub_Cărtureşti, cum te uiţi la Cărtureştiul din Veronă, în partea dreaptă este o mică intrare marcată cu afiş. În weekend vor avea loc acolo şi trei seminarii de fotografie de portret, ţinute de un expert în aşa ceva, Simion Buia. Detalii tot pe site-ul Sony.

Iar astea sunt doar câteva din imaginile mele preferate din expoziţie.

După cum vă povesteam, săptămâna trecută nu a fost cazul de gătit ca la televizor. M-am îndeletnicit cu feluri ceva mai de casă. Nici săptămâna asta nu m-am conformat cu totul concursului.

Prima probă, cea a cutiei surprizelor, a cuprins o cantitate impresionantă de ingrediente. Foarte ofertantă şi totuşi complet derutantă. Ca atunci când te afli într-un magazin de bijuterii şi nu ştii la ce să te uiţi, ce să alegi. La fel şi acum: foarte multe ingrediente din care să realizezi un desert. Dar totuşi, ingrediente bazice, care îţi dădeau posibilitatea să faci reţete relativ clasice, şi greu de impresionat juriul. Sper să fi notat cam tot ce era acolo, pentru că viteza cu care le prezentau era foarte mare, dar cred că am surprins esenţialul: aluat de foietaj, mascarpone, făină albă şi neagră, sirop de glucoză, ouă, lămâi, pişcoturi, miere, vanilie, smântână dulce, ciocolată albă şi neagră, unt, zahăr vanilat, portocale, brânzică de casă, frişcă vegetală, scorţişoară, caju, margarină, zmeură, fulgi de migdale, mure, coacăze, căpşuni, mentă, lapte, coniac şi cacao.

Niciun concurent nu a folosit aluatul foietaj şi probabil că dacă aş fi fost acolo, m-aş fi gândit şi eu să-mi fac singură aluatul, ca să impresionez, deşi au fost şi concurenţi care au folosit pişcoturile ca atare, acoperite cu o cremă de mascarpone şi atât. Eu m-am decis să fac un foietaj umplut cu fructe de pădure şi cremă de ciocolată albă şi neagră în care am pus coniac, presărate apoi cu caju sfărâmat. Mereu mi-a plăcut combinaţia de fructe de pădure cu ciocolată, iar combinaţia de ciocolată foarte dulce albă cu cea amăruie i-a dat o savoare aparte. Cât despre menta de decor, mâncată în combinaţia cu fructele şi ciocolata, făcea toţi banii.

Câştigătoarea probei desertului a avut din nou o misiune dificilă: cea de a alege între trei tipuri de carne foarte pretenţioasă. Erau la dispoziţie carnea de raţă, de iepure şi porcuşorul de lapte. Într-o încercare mărinimoasă de a-i ajuta pe ceilalţi concurenţi, tipa a ales iepurele. Ceea ce probabil că aş fi făcut şi eu din raţionamente tehnice, pentru că este cel mai uşor de gătit dintre cele trei feluri. Raţa e al naibii de greu să îţi iasă perfect gătită, să nu fie uscată. Porcuşorul de lapte… habar nu am cum se face, nu am mâncat în viaţa mea, iar despre gătit, nici nu încape vorba. Cu iepurele, însă, povestea stă altfel. Pentru că şi la iepuri, depinde dacă sunt de vânat sau de casă. Ăla de casă se găteşte ca puiul, cel vânat, trebuie tratat mai curând ca un vânat, cu măcar o marinare prealabilă. Nu ştiu ce carne au folosit concurenţii pentru că nu s-a spus.

Bun. Asta la nivel teoretic. Tot la nivel teoretic vă spun ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost acolo: pulpe de iepure picante la cuptor cu garnitură de ceapă caramelizată, sparanghel tras la tigaie şi sos de fructe de pădure cu un alcool, o tărie, ceva. Spun “la nivel teoretic” pentru că eu nu mănânc iepure. Decât în cazuri de forţă majoră. Când eram mică, eram la ţară la cineva care avea iepuri. Frumoşi, drăgălaşi, pufoşi. M-am jucat cu ei. După care, am fost nevoită să mănânc din unul din ei. Într-o încercare stupidă cum numai adulţii pot să aibă impresia că plozii sunt idioţi, mi-au zis că e pui. Ei bine, din păcate cele două sinapse îmi funcţionau încă de pe atunci. La fel şi spiritul de observaţie. De atunci nu am mai mâncat de bună voie iepure. Ştiu, compasiunea ar trebui să îmi fie direcţionată către toate fiinţele vii care ajung subiect al pasiunii mele culinare, însă încă nu am reuşit să îmi înfrânez atât de mult poftele pentru a renunţa complet la carne. Dar dacă pot să aleg, o fac. Aşa că am ales să nu prepar iepure.

În ultima vreme sunt înconjurată de femei gravide sau care tocmai ce au născut. E normal. Am ajuns la acea vârstă.  La fel cum se întâmpla cu 14 ani în urmă când, ce să vezi!, eram înconjurată de oameni care dădeau admiterea la liceu… Dar să revenim. Vorbind cu o prietenă care a ales să nască natural, fără anestezii şi alte artificii mi-am adus aminte de o întrebare care mă frământa de mai multă vreme: de ce “miracolul naşterii” trebuie să fie o experienţă atât de traumatizantă?!

Înţeleg rostul acestei experienţe pentru copilul care tocmai vine într-o lume cruntă, este prima lecţie de viaţă şi una din cele mai importante. Însă de ce şi mama trebuie să se chinuie atât de tare? De ce trebuie femeia să îndure o asemenea durere? La fel ca şi în cazul minunatului act de dăruire iniţială în faţa dragostei sau, mai pe româneşte, dezvirginare, de ce naiba femeile trebuie să sufere atât de mult fizic? Şi vai ce momente sublime şi înălţătoare sunt astea. Ştiţi că nu sunt nici pe departe o feministă, însă în cazul ăsta nu pot să nu mă revolt pe Providenţă. De ce trebuie să fie pedepsită o femeie pentru că iubeşte şi pentru că a cutezat să îşi exercite rolul de continuator al speciei?

Acum pe bune, are careva idee ce înseamnă chestia asta la nivel profund spiritual?

Marţi seara am avut lansarea celei de-a cincea colecţii de bijuterii semnată de prietena mea, Maria Filipescu, într-un loc absolut minuat, numit Moir Concept Store (o să revin despre el cu altă ocazie). Ca de obicei, colecţia este ravisantă. Este dominată de metal în multe forme ale sale şi de cristale mari Swarovski. Este o colecţie mai mult artistică, teatrală, care cere ocazii speciale pentru a fi purtată.

Recenzii despre colecţie sau preluarea comunicatului de presă, veţi găsi peste tot pe net la o simplă căutare. La fel, şi poze. Eu am selectat una în care suntem împreună alături de prietena noastră Mihaela Drafta, în showroom-ul (str. Petofi Sandor 35) căreia se vor găsi piese din colecţia  a n o r g a n i c, în exclusivitate, timp de o săptămână începând de luni. Alte bijuterii din aceeaşi serie vor fi disponibile tot în exclusivitate, pentru aceeaşi perioadă de timp, pe Molecule-F. După aceea, colecţia se va găsi şi în alte locaţii cât şi pe site-ul Mariei. Dar până la asta, în weekend, vă aşteptăm la cea de-a şaptea ediţie a târgului de bijuterie contemporană Autor, unde veţi putea vedea colecţia integrală, pipăi-o şi, evident, achiziţiona componentele ei care vă fac cu ochiul.

Mai jos aveţi şi piesele mele preferate din colecţie. Şi, credeţi-mă, în realitate arată mult mai bine!

Planul pentru azi era cu totul altul. Tot în zona artistică se desfăşura, dar am decis să-l amân pentru mâine pentru că azi, în drum spre birou, am citit în revista The One un articol care m-a inspirat, mi-a dat chef să scriu despre asta. Andreea Macri povesteşte în revistă despre câteva din expoziţiile de artă de la Paris din această perioadă.

Fiică de artist, cu năzuinţe şi zvâcniri de gen în tinereţea timpurie, nu pot să rămân indiferentă la astfel de manifestări, chiar dacă sunt mai mult o diletantă în domeniu. Însă am momente, ca acum, când am impresia că aşa ceva e important, că deşi nu duce la mântuirea lumii şi nici la eradicarea foametei din Africa, te împlineşte la nivel personal. Când eram mică, am cochetat multă vreme cu ideea absolvirii liceului de arte şi apoi a unei cariere artistice. Nu regret că nu am făcut-o, pentru că realizez că sunt multe prea matematică şi cu picioarele înfipte în pământ, pentru o astfel de lume, însă asta nu mă împiedică să visez. Poate că pe alte meridiane, o carieră în dealing-ul de artă ar fi fost ceva potrivit cu caracterul meu: suficient de organizatorică pentru a mă valoriza, suficient de posh pentru a mă unge pe suflet şi suficient de bănoasă pentru a trăi o viaţă plăcută. Dar aici nu e cazul de aşa ceva.

Însă articolul citit mi-a deschis o poftă nebună de cutreierat străzile unei metropole şi vizitat galerii şi muzee de artă contemporană. Nu am fost niciodată o fană a muzeelor obişnuite sau a celor de artă clasică, deşi este absolut necesar să parcurgi şi aşa ceva, pentru o minimă cultură vizuală. Însă, sunt sigură că v-am mai spus, când mă aflu la Pompidou, nu pot să nu mă extaziz. Şi sunt convinsă că aş încerca aceleaşi trăiri şi la MoMA sau oriunde în altă parte unde nu doar exponatele au o poveste foarte fresh, ci şi modul de expunere. Îmi place cultura urbană şi arta modernă, deşi sunt perfect capabilă să apreciez un Klimt, de exemplu. Şi îmi place lumea artistică, aşa cum o văd din afară, a creatorilor de opere vizuale din Occident. Pentru că evident că nu am o unitate de măsură reală a unei societăţi pe care nu o cunosc în profunzime, iar comparaţia cu ceea ce se întâmplă la noi şi cu care am contacte tangenţiale este absolut irelevantă, cu toate eforturile pe care le depun, crezând într-un vis, tinerii artişti şi promotorii lor.

Şi mi-a mai dat chef de ceva. De începerea unui nou proiect pe blog. Un proiect de anvergură la care mă gândesc de ceva vreme şi pe care ar cam fi cazul să încep să-l pun într-o formă concretă. Sper să revin cât de curând cu asta.

Din seria “Sunt prietenă cu Cori şi mă mândresc”, azi mă dau mare că am văzut în premieră ceea ce va fi disponibil pe piaţă în câteva zile: cel mai recent DVD de antrenament filmat de ea. Au mai fost înainte încă 6, însă acesta este altfel. Nu arată deloc a un DVD de antrenament sec. Ea mi-a zis că, producându-l singură, după bunul ei plac, a vrut să facă ceva a la Cori Grămescu. Aşa că vei avea în faţă un DVD posh, cu grafică explicativă, numai bun pentru acasă, dacă brusc te-au apucat mustrările de conştiinţă şi te-ai decis să te apuci de sport.

Nu o să vă citez din comunicatul de presă pentru că şi aşa probabil aţi citit peste tot. Oricum, aici găsiţi ceva mai multe detalii. În rest, ştiu doar cât suflet a pus Cori în el, cât s-a agitat şi că a ieşit o trebă foarte bună, care se poate deja comanda de pe site-ul sălii.

Hai spor!

PS: După părerea mea, trailerul nu e cel mai sugestiv posibil, dar credeţi-mă, chiar merită materialul întreg.

Vor urma două zile cu diverse posturi să le zicem “publicitare” care cu siguranţă că vor interesa doar pe unii. De asemenea, săptămâna asta nu avem masterchef pentru că probele din ediţia trecută nu au fost de creativitate, deci nu mă bag la reprodus. Aşa că se impunea o postare cu subiect şi predicat. Aveam de ceva vreme în cap o întrebare, aşa că o voi afişa acum în acest articolaş.

Se spune pe de o parte că cin’ se-aseamănă, se-adună şi pe de altă parte că prietenii, spre deosebire de familie, poţi să ţi-i alegi. Corecte amândouă. Dar chiar şi aşa, mă surprind de multe ori alegerile pe care le fac unii oameni. Am văzut adesea situaţii în care în postura de “cei mai buni prieteni”, indiferent de genul la care se conjugă sintaxa, sunt nişte diade de tipul prinţ şi cerşetor. Unul din cei doi este sclipitor, iar celălat se pierde în umbră. Şi nu, nu zic metaforic aici, ci la modul cel mai mercantil posibil, la modul în care societatea moderna înţelege aspectul fizic al oamenilor frumoşi şi urâţi sau cel puţin banali.

Hai să zicem că o făptură ravisantă are nevoie pe lângă ea de un trepăduş care să-i confirme statutul, care să o scoată şi mai tare în evidenţă. Dar ce are de câştigat fătuca sau băiatul care trăieşte mereu în umbra prietenului frumos? Ar putea fi o poveste de genul părinţilor care îşi îndeamnă copiii să dea la medicină ca să îşi trăiască prin ei visul neîmplinit al propriei tinereţi. Şi în acelaşi fel şi personajul şters, care nu reuşeşte să-şi depăşească limitările, să aibă impresia că se împlineşte prin realizările şi admiraţia de care beneficiază celălalt, printr-un fel de sistem de radiaţie.

Nu vreau nici să par arogantă, nici insensibilă, însă mă întreb cât sunt de fericite aceste persoane care se mulţumesc să trăiască viaţa altora? Care nu au curajul să strălucească indiferent de aspectul fizic, care nu se mulţumesc, într-un mod cu totul nesănătos, cu prieteni cu care să se asemene şi să poată astfel construi ceva trainic. Pentru că, dacă vreodată ar avea tupeul să ridice capul şi ar călca uşor pe umbra Luceafărului, acesta, neobişnuit cu lipsa de adulaţie, ar renunţa cu uşurinţă la prietenia fragilă pe care o are de la fanul cel aprig. Şi atunci trăinicia prieteniei construite pe temelii de carton s-ar şubrezi considerabil. Nu spun că oamenii urâţi (în accepţiunea populară a termenului) ar trebui să fie prieteni numai cu oameni urâţi, ci mă refer aici strict la acele cazuri pe care le-am descris, sper eu, în suficiente  cuvinte mai sus, care reprezintă o specie aparte în regnul prieteniilor.

De multă vreme nu am mai citit o carte aşa de frumoasă!

Atlasul continentelor înceţoşate este un roman cu o uşoară tentă fantastică, a cărui acţiune se petrece în Istanbulul de foarte de demult şi nu numai. Primele pagini au fost dificile, am fost cât pe ce să mă las de ea pentru că e scrisă într-un limbaj a la Grigore Ureche. Sau pe acolo. Cert e că nu curgea aşa cum eram obişnuită cu beletristica citită în ultima vreme. Însă m-am adaptat repede şi a început să mă prindă. Pentru că este o carte care curge lin, te ia prin învăluire, prezintă poveştile de viaţă ale multor personaje care ajung să interacţioneze la un moment dat şi te învârte de la unul la altul precum într-un vals.

Dincolo de poveste, însă, romanul are o profunzime citibilă printre rânduri care în paginile de final se deschide larg şi interesant, deşi ideea nu e nouă. Şi apropo de final, este o carte al cărui final nu îl ghiceşti până la ultimul paragraf. Când s-a terminat, mi-a părut rău, aş fi vrut să mai trăiesc un timp în visul lui Ihsan Oktay Anar.

Evident, aşa cum era de aşteptat, competiţia începe să se complice. Să mă vezi când în cutia surpriză vor avea ceva crustacee vii cum o dau din colţ în colţ… Dar sper să mai am cel puţin două săptămâni până atunci.

Săptămâna trecută, proba cutiei surpriză a conţinut: portocală, roşii cherry, morcov, ceapă, ciuperci, broccoli, muştar, ouă, bacon, coquelet, vin roşu, fenicul, usturoi, ciocolată, cimbru proaspăt, ulei de măsline, smântână dulce. Eu m-am decis să fac un pui la cuptor cu legume şi piure tricolor. Am căutat însă prin câteva lanţuri mari de magazine măcar o sosie a unui coquelet. Dar ia cocoşelul de unde nu-i! Deci a trebuit, din păcate, să mă reprofilez pe un pui oarecare, cumpărat din magazin. Ce-i drept, nu m-am dus în nicio delicaterie, că acolo poate aş fi găsit. Dar nici momentul financiar ca să cumpăr nebunii culinare nu era, aşa că mi-am făcut treaba cu puiul supermarketist. Pe care l-am frecat cu ulei de măsline, cimbru şi sare, i-am pus în burtică picioarele de la ciuperci, vreo două bucăţi de ceapă şi câteva roşii cherry şi l-am înconjurat de pălăriile ciupercilor, roşii cherry şi restul bucăţilor de ceapă. Cât puiul a stat la cuptor, ceva mai mult decât cele 75 de minute acordate de concurs, pentru că şi gabaritul era depăşit, m-am ocupat de piureul tricolor. Aşa că am făcut câte un piure din fenicul, broccoli şi respectiv morcov, toate amestecate cu sare şi smântână dulce, pentru un plus de catifelare.

Dacă aici a mai fost cum a mai fost, pentru că astfel de preparate mai gătisem la viaţa mea, provocarea a venit abia la următoarea probă. Câştigătorul cutiei surprizelor a avut de ales tematica pentru ceea ce urma: bucătăria românească împărţită pe cele trei regiuni. Dacă mama e moldoveancă şi hai să zicem că mai aveam habar de vreun fel de mâncare de pe acolo, cu bucătăria ardelenească şi cea muntenească sunt cam paralelă. La fel ca şi concurenţii. Pentru că da, asta este o meteahnă a pasionaţilor din domeniul culinar de pe la noi: suntem atât de sătui de mâncarea aşa zis românească cu care am crescut, de tocăniţe, ostropele şi ciorbiţe, încât orizonturile noastre tind să zboare cât mai departe posibil şi să devenim experţi în hrana chinezească, mexicană sau marocană, uitând de felurile cu care se îmbuibau strămoşii noştri.

Concurentul a ales să meargă pe mâna bucătăriei ardelene, despre care juraţii au spus că are multă afumătură. Dar ce ştiam eu despre această ramură culinară? Mai nimic. Ştiam însă că mătuşă-mea, la fel de moldoveancă precum mama, măritată însă cu un ardelean, mai face din când în când o supă de salată. Supă preluată de mama şi un pic updatată. Acum, habar nu am cât de ardelenească este această supă, însă m-am străduit. Concurenţii s-au înghesuit care mai de care să facă feluri cu mămăligă. Ok, supa asta se poate şi ea consuma cu mămăligă pe post de pâine pentru cine simte nevoia, însă mie mămăliga îmi sună mai mult a mâncare moldovenească. Dar ce naiba aş fi gătit dacă ar fi picat ceva muntenesc? Probabil că vreo mâncărică cu praz, de la nea Mărin inspiraţie… Totuşi, ceea ce nu mi-a plăcut a fost că juraţii voiau mâncare tradiţională cu un twist inovator, însă atunci când veni vorba de concurenţi care au introdus, spre exemplu, uleiul de măsline în ecuaţie, i-au condamnat că nu au folosit ingrediente tradiţionale. Deci probabil că şi supa mea acrită cu zeamă de lămâie nu ar fi fost tocmai ce trebuie.

Însă m-aş fi riscat cu această supă de salată, garnisită cu omletă şi feliuţe de kaizer afumat şi dreasă cu smântână şi zeamă de lămâie.

Şi am şi eu o rugăminte la voi, cei mai culţi din punct de vedere culinar decât mine: daţi-mi şi mie nişte exemple pertinente de mâncare tradiţională din fiecare din cele trei regiuni menţionate ca să ştiu şi eu pe viitor, să nu mai fiu luată pe nepusă masă. Mulţam (aşa ca la Ardeal) anticipat!

Încet-încet începe să se contureze forma cabinetului meu, şi sper că forma viitorului meu. Aşa că am decis să reiau seria Atelierelor de creativitate într-o locaţie nouă, ceva mai intimă, şi anume la Le Cabinet. Le Cabinet începe să crească încet, dar, sper eu, sigur. Şi imediat ce voi pune la punct şi site-ul său, vă voi povesti mai multe despre proiectele noastre de acolo.

Până atunci, însă, începem cu un nou Atelier de creativitate ce va avea loc miercuri, de la ora 19:30 şi în care vom folosi cuvintele şi personajele pentru a pătrunde în adâncul fiinţei noastre, ne vom folosi de creativitate pentru a face încă un pas în dezvoltarea de sine. Şi pentru ca totul să meargă ca uns, ceai cald şi rece va fi disponibil pe parcursul întregului atelier de două ore.

Am creat un eveniment pe facebook pentru cei care au acest mijloc de socializare, dar chiar şi aşa, înscrierile sunt absolut necesare la mailul lecabinet.bucuresti@gmail.com. Pentru cine nu are acces la facebook ca sa vadă detaliile, va primi toate informaţiile pe mail, la înscriere. Taxa de participare este de 25 lei şi se achită pe loc.