În toamnă am ajuns în sfârșit, după 20 de ani de dorință, în Maroc. Și am mâncat în Maroc. Din păcate, destul de prost. Sau, ca să fiu mai exactă, nu bun. Fanteziile mele despre mâncarea marocană erau alimentate de restaurante care o servesc, de mâncarea gătită de chef Hadad și de ceea ce eu însămi gătesc de prin cărțile de bucate. Doar că acolo am avut majoritatea meselor incluse și am fost duși la cantine care nu își dădeau foarte tare interesul. Dar am prins și câteva mese mai bune și am și încercat destul de multe de pe lista mea.
Mâncarea marocană este mult bazată mâncăricile făcute la tagine, oale de pământ tradițională, cu capac țuguiat, care să ajute la păstrarea aromelor. Pui, vită, oaie sau legume, cu sau fără cus-cus. Cam acestea sunt opțiunile când vine vorba de tagine. Ce am constatat de la cantine, este că legumele în tocanele astea tradiționale sunt excesiv de mult gătite. Și mâncarea este destul de grasă. Dar, repet, nu am avut ocazia să merg în restaurante bine cotate pentru a mă bucura de ce oferă ele. Nu a fost peste tot rău, am mai prins și locuri în care mâncarea a fost foarte bună. În Fes, de exemplu, undeva ascuns pe una din străduțele întortochiate ale medinei, am mâncat foarte bine la restaurantul la care ne-au dus și care habar nu am cum se numește, din păcate.
Mâncarea stradală este, însă, altă poveste. M-am aventurat să mănânc pe unde am apucat, fără să mă uit la împrejurimi (ăsta este un sfat pe care vă invit să îl urmați de fiecare dată când vreți să vă bucurați de mâncare stradală, chiar și în Europa, dar mai ales prin țări mai exotice).
Faimoasele dulciuri arăbești se revarsă și aici din vitrine bogate, care pur și simplu nu te lasă să treci indiferent pe lângă ele. De la baklavale m-am abținut, că nu sunt tocmai preferatele mele, însă de la altele, chiar nu am putut.
Am descoperit și ceva foarte gustos: amlou. Ei îi spun Nutella marocană. Este, de fapt, o pastă de migdale măcinate amestecată cu ulei de argan și miere, pe care o fac pe loc în magazinele din medinele din toate orașele și o poți cumpăra în diverse cantități, iar prețul este unul chiar decent.
La capitolul băuturi, ceaiul marocan cu mentă este deja un simbol al țării și îl găsești peste tot, dar nu este preferatul meu, așa că nu am băut prea des. Ce am băut, însă, zilnic, este sucul de rodie proaspăt stors, pentru care plăteam în jur de 10 lei pentru un pahar măricel.
Vă las să vedeți tot ce am mâncat, de la pâinicile lor zilnice la zacusca marocană și supa tradițională, până la dulciurile care m-au încântat, ca să prindeți reacțiile la cald și să vă faceți o idee despre cum este.
