DRUMUL VINULUI ÎN DEALUL MARE

Din ce am văzut prin social media, weekendul ăsta a fost despre drumul vinului și al conacelor prin diverse locuri din țară, mai organizat pentru bloggeri-instagrameri sau mai puțin. La noi a fost mai puțin, drept pentru care am avut parte de ceea ce ar avea parte orice dornic de aventuri de weekend, fără programe speciale „ca pentru presă”.

Așa că uite cum am plecat cu buni prieteni duminică dis de dimineață către acest adevărat hub al viilor, orașul Urlați. Unde, încă de la intrare, am fost întâmpinați de bannerele ce traversau șoseaua și anunțau Zilele Toamnei în oraș. Deci nu puteam rata și bâlciul!

Conacul Bellu

Însă prima oprire am avut-o la Conacul Bellu, aparținând fotografului și colecționarului Alexandru Bellu, de pe la sfârșitul secolului XX, începutul secolului XXI. Înăuntru nu am avut voie să fotografiem, însă colecția de mobilă și obiecte decorative ale foștilor proprietari este de văzut. Nu sunt eu mare amatoare de muzee, dar frumusețea unor obiecte de acolo îți umple sufletul.

Urlați și două obiective ratate

Următorul pit-stop a fost la Zilele Toamnei, să ne facem plinul cu mici, pastramă și must. Sau mai bine spus, să ne facem pofta, pentru că aveam de gând să luăm masa la mult lăudatul Conac dintre vii, al lui Tăriceanu. La bâlci, ca la bâlci, cu producători locali de brânză și pastramă și cârnați și alte cele, vată de zahăr desprinsă parcă dintr-un film postapocaliptic, dughene cu oale și lemnărie, plus chinezismele aferente, tiribombe, o scenă în fața primăriei și grătare încinse de pe care sfârâiau micii și pastramele. Ne-am așezat la o masă lungă de lemn, am luat câte doi mici, o bucată de pastramă pentru toți și ceva must care a fost ba bun, ba prost, spun cei ce le-au încercat. Micii au fost banali, iar pastrama oribilă. Am admirat „nuntașii” veniți la promenadă prin târg și ne-am întristat că l-am ratat pe Mărță care tocmai fusese pe acolo, după cum vorbea lumea.

Odată bifată și această activitate culturală, am luat drumul vinului către Crama Basilescu. O hală industrială, cu numele de-o șchioapă pe fațadă și complet închisă. Am făcut o întoarcere din trei mișcări și ne-am dus în imediata apropiere către destinația noastră culinară: Conacul dintre vii. Și aici am fost întâmpinați de o poartă ferecată și o pustietate pe care am putut să o observăm de pe terasa pensiunii de alături.

Casa Colinelor

Fix în poarta domeniului dintre vii era o altă pensiune, Casa Colinelor, unde ne-am oprit să ne adăpăm cu o cafea. Și am aflat că au și cramă, unde ne-au invitat la o degustare. În sfârșit prima degustare pe ziua de ieri! V-am zis că de asta pornisem noi spre Dealul Mare? Nu? Ei bine, da, noi pornisem să vedem cum stăm cu vinurile în acest Chianti de Prahova… Crama e mai curând un șopron, însă vinul e al naibii de bun la Casa Colinelor care ține de winebar-ul din București, 1000 de Chipuri. Aici am dat peste proprietar, Ștefan, un filosof pasionat de vinuri, și oenologul Cosmin, care are grijă de licorile pe care le produc. Am stat la povești frumoase cu ei, am gustat pentru prima oară vin nou, de anul acesta, care e încă tulbure (chardonnay-ul era excelent) și m-am bucurat de un cabernet franc, produs în cantitate mică anul trecut și pe care probabil că abia la sfârșitul anului viitor îl vom găsi îmbuteliat de cei de la 1000 de chipuri. Deci, neprogramat, am nimerit foarte bine.

Ultima oprire nereușită

Mai aveam în plan și Conacul Urlățeanu, o altă cramă, de data aceasta aparținând celor de la Halewood. Aici poarta era deschisă, ba chiar și conacul, însă poate doar fantomele vechilor proprietari să ne fi supravegheat pașii iscoditori prin camerele goale. Puteam să plecăm de acolo cu jumate din mobilă (cât ne permiteau constituțiile noastre firave…), că nu se sesiza nimeni. După ce am luat la pas domeniul, ne-a sesizat prezența un paznic pe care l-am deranjat de la masă și care ne-a zis cu bunăvoință că singura mâncare ce se poate mânca acolo este cea pe care și-o adusese el de acasă, că avuseseră ieri un eveniment la conac și acum era pauză. Noroc cu amărâții ăia de mici că altfel chițăiam de foame atâtea ore. La plecare am oprit totuși la o bodegă pe marginea drumului, să ne revigorăm cu o ciorbă după atâta vin, și am nimerit după un parastas. Din păcate, au plecat fix pe sub ochii noștri cu coliva și nu am rămas decât cu ciorbele de cocoș și de burtă.

PS: Poate vă întrebați de ce am ales să deschid cu poza pustie de la Conacul Urlățeanu… Mi s-a părut foarte potrivită pentru felul în care se face (și) turismul vinului pe la noi.