Am ajuns în Chile pentru partea sa de Patagonia, însă în general, când vizitez o țară, îmi place să îi văd și capitala, nu doar un oraș oarecare sau natura. Excursia nu includea și Santiago de Chile, dar norocul meu a fost că zborul pe care îl aveam era cu o escală în Santiago de două ore, așa că mi-am luat biletul prin agenție și am putut, astfel, să fac escala de o zi și două ore. Așa că am avut parte de o zi în capitala chiliană.
Nu zic că nu îți găsești chestii de făcut în mai multe zile acolo, dar zic că pentru mine a fost suficient cât am stat.
Am urmat și eu sfatul unui prieten care fusese de curând și mi-am luat cazare într-un cartier bun, un fel de Dorobanți-Floreasca, nu în centru. Zona aceasta este în jurul clădirii Costanera, cea mai înaltă clădire din America de Sud. Cartierul aici arată superb, străzi largi, mărginite de vegetație impozantă, clădiri vechi și noi frumoase, parc și, practic viață bună.
Am pornit, însă, pe jos spre centru, cam o oră de mers, și am descoperit un oraș care seamănă mult cu Bucureștiul. Centul din perioada colonială, cu ale sale clădiri tipice pentru o metropolă veche din America Latină, ar fi frumos, dacă nu ar fi jegos și plin de oameni dubioși. Dar și de poliție la fiecare colț de stradă. Și când vezi atâta poliție nu e ca și când te-ai simți în siguranță, ci mai curând îți dă senzația de nesiguranță. Pe care oricum am avut-o, cu sau fără ei. Plin de oameni ai străzii, de figuri dubioase, și fiecare localnic, de la uberist la chelnăriță, au avut grijă să ne spună să fim atenți că se fură.
Singurul muzeu pe care am vrut să îl vizitez, cel de artă contemporană, nu am reușit să o fac. A fost o încurcătură cu numele muzeelor, destul de asemănătoare, și am pus pe uber de fapt numele muzeului național sau ceva de genul. Ora era deja aproape de închidere, cel de artă contemporană era departe de centru, așa că am renunțat. În rest, nu sunt foarte multe atracții în oraș.
Era sâmbătă după-amiaza, așa că am preferat să ne plimbăm prin oraș, să stăm la un cocktail terremoto (cutremur), băutura specifică de acolo și să simțim un pic orașul, decât să ne închidem în vreun muzeu. Și, ca orice oraș lationo-american, are o Plaza de Armas, adică o piața centrală, mare, dreptunghiulară, mărginită de clădiri administrative din vremuri de demult. Acum, piațeta este unul din locurile pe care trebuie să le vedeți (în ciuda dubioșilor din zonă), cu magazine, terase și restaurante care o înconjoară.
Capitala chiliană este flancată de două dealuri. Cerro San Cristóbal este mai mare și cumva într-o laterală, iar în vârful lui se poate urca fie pe jos (vreo oră de hiking, zice internetul) sau cu funicularul. L-am văzut doar în zare, dar nu am urcat pe acesta. În schimb, am urcat pe dealul din centrul orașului Cerro Santa Lucia. Urcușul este simplu, cu trepte, iar panorama este spectaculoasă asupra orașului. Este o plimbare plăcută printr-un parc ce se ridică deasupra Santiagoului prăfuit.
Turnul Costanera, faimosul zgârie-nori, are la poalele sale un mall și în vârf, un punct de panoramă a orașului, pentru care trebuie să plătești ca să îl vizitezi. Nici aici nu am urcat pentru că, eu personal, nu vedeam sensul acestei experiențe. Însă cartierul din jurul clădirii, și parcul din față, care la momentul la care am fost era practic o expoziție în aer liber de sculptură, mi-au plăcut mult. Iar în parc, pe post de vrăbii gălăgioase, erau papagali liberi.
Evident că pe lângă ce am apucat eu să fac în 24 de ore, mai sunt și alte atracții în Santiago, de la Catedrală, la diverse muzee, de la stațiunile de schi din apropiere la podgoriile unde se porduc faimoasele vinuri din Chile (cam bune, ce-i drept), însă eu atât am putut să fac în jumătatea de zi, practic, pe care am avut-o.
