După cum vă spuneam, începutul anului m-a prins peste mări și țări, în Mexic. Mai precis, în Peninsula Yucatan, pentru că Mexicul este mare rău. Și la fel și mâncarea lui. Pentru că fiecare regiune are preparatele specifice, chiar dacă tortilla de porumb, tacos și ardeii iuți sunt prezenți peste tot. Însă variațiunile lor sunt multe în mâncarea mexicană.
Înainte să plec am căutat să mă documentez despre ce pot mânca pe acolo și am încercat să bifez cât mai multe de pe listă. Am ratat câteva, dar în rest am fost destul de aplicată. Mai ales că dintotdeauna mi-a plăcut ca atunci când sunt plecată undeva, să mănânc aproape exclusiv mâncare locală. Să fim serioși, pizza, de exemplu, putem mânca oriunde, dar cochinita pibil, nu.
Și nu degeaba am amintit de cochinita pibil, pentru că acesta este un fel tradițional în Yucatan, un porc marinat în achiote (fructe roșii, care dau culoare) și zeamă de portocală acră de Sevilla, gătit apoi îndelung în cuptor și servit fie pe farfurie, cu garnitură de diverse, dar mai ales cu fasole neagră, fie pus în tortillas, sub formă de tacos.
Iar tortilla vine mereu pe masa, precum coșulețul de pâine de la noi.
Veți vedea în vlogul culinar pe care l-am făcut în Mexic cum testez o serie de preparate locale, de la tacosurile despre care scriam mai sus, la chiles rellenos (ardei iuți umpluți), papazdules (un fel de clătite făcute din tortilla, umplute cu ou fiert și acoperite de un sos făcut din semințe de dovleac), pavo relleno negro (curcan într-un sos negru de ardei și mirodenii), queso relleno (brânză umplută cu carne sau pește), sopa de lima (o supă de pui acrită cu zeamă de limetă), empanadas con chaya (empanadas în aluatul cărora este amestecată și o frunză locală, chaya, dar care mie nu mi s-a părut că ar da vreo aromă) și enchiladas.
Când am primit la micul dejun chilaquiles, eram prea adormită ca să filmez, dar zău că ăla făcut de mine acasă a fost mai bun. Nu am filmat nici sikil paak, o pastă făcută din semințe de dovleac cu roșii și alte mirodenii, pe care am gustat-o de la cineva, dar care nu mi-a plăcut, așa că nu m-am agitat. Am sărit și peste filmarea marquesitas-urilor, un street food prezent pe la orice colț de stradă. După ce am muncit o zi la editarea vlogului și l-am încărcat, am constatat acum, scriind acest articol că nu am inclus filmarea cu marquesitas și m-am lăsat păgubașă, că nici nu eram așa drăguță în filmare. Este vorba de niște vafe făcute pe loc dintr-un aluat ca de clătite, ce odată ce sunt luate de pe foc se întăresc și sunt umplute fie cu brânză tip cașcaval, fie cu diverse chestii dulci. Nici aguachiles nu am apucat să filmez, acesta fiind un fel de ceviche de creveți (creveți cruzi marinați în zeamă de limetă, cu ardei iute) servit cu castraveți (poza din deschidere).
Salbutes și panuchos sunt un fel de tostadas sau tacos, pe care nu am mai apucat să le gust. Nu am găsit nicăieri pescado tikin-xic, despre care citisem și nici pan de cazon, un fel de lasagna făcută din tortilla și carne de rechin. De asemenea, m-a surprins că nu am găsit tamales, dar nici nu sunt prea populare în această zonă.
Ca și în celelalte țări din America Latină pe care le-am vizitat, deserturile nu sunt punctul lor forte, așa că nu prea aveam ce să aleg. Flan este cel mai popular desert, și anume cremă de zahăr ars.
Am băut agua fresca, adică sucuri de fructe îndoite cu apă, jamaica, un ceai rece de hibiscus, și horchata, o băutură din orez cu scorțișoară. Și, bineînțeles, margaritas și mezcalitas, adică margarita făcută cu mezcal, o tequila artizanală cu un gust afumat.
Ceea ce îmi plăcea mult era faptul că pe toate mesele erau mereu puse sosuri care mai de care mai picante, care mă făceau să plâng… de fericire.
Dacă vă îndepărtați puțin de zonele hoteliere, veți descoperi și restaurante făcute în curtea oamenilor, unde servesc o mâncare foarte simplă pe mese acoperite cu mușama, gătită de o doña grăsună, restaurante numite generic „cocina economica”, adică bucătărie economică. Noi am fost la un singur astfel de loc, unde mâncarea a fost așa și așa, dar de regulă, din ce știu, mesele astea pe la familii sunt dintre cele mai bune. Deci vă încurajez să le încercați.
Ca o concluzie, în zonele turistice în care am fost, poți liniștit să trăiești cu mâncăruri internaționale, dar e păcat să nu încerci și ce îți oferă locul. Iar caracatița și peștele pe care le-am tot mâncat pe aici m-au uns pe suflet. Și toată experiența din fărâma de Mexic pe care am gustat-o nu a făcut decât să îmi deschidă apetitul pentru și mai multă mâncare mexicană.
PS: Dar, vai!, cum era să uit de cea mai importantă chestie: guacamole! Cum această pastă de avocado face parte din alimentația mea curentă, și mi-o comandam și acolo foarte des, devenise parcă a doua natură a mea și uite că era să uit să menționez guacamolele fix în țara în care el s-a născut!
