POVEŞTI DIN NEPAL

Ştiu că tot aşteptaţi postul ăsta. Din păcate netul când e, când nu e. Acum am prins un picuţ şi vă spun câteva vorbe. Pozele frumoase, săptămâna viitoare când revin la Bucureşti.

Când am plecat spre Nepal nu aveam cine ştie ce expectanţe. Sinceră să fiu, speram să găsesc vreo poveste extraordinară despre care să pot scrie un articol minunat în cine ştie ce revistă. Simţeam nevoia să scriu ceva interesant. Dar nu prea a fost cazul. Pentru că Nepalul este o ţară ca oricare alta. Da, este sărăcie, este mizerie, dar este şi mult turism, pe care îl exploatează din plin, un sistem comunist destul de lejer, peisaje superbe, zone care nu-ţi spun nimic, oameni relaxaţi, trafic infernal şi foarte multă culoare. Ia descrierea asta şi poţi să o aplici pe multe schelete ale altor ţări. De aia zic că este o ţară normală. Salariul mediu este undeva pe la 150-200 dolari, chiriile sunt pe la 100-200 dolari şi hainele de damă tipice sunt pe la 50 dolari. Mâncarea locală nu îmi dau seama cât costă pentru că supermaketuri sunt doar în centrul turistic, cu produse foarte occidentale şi preţuri pe măsură, iar la gheretele de la care îşi cumpără ei, nu sunt preţuri afişate şi dacă te văd turist că întrebi, îţi spun un preţ cel puţin de trei ori mai mare. Preţurile la suveniruri şi haine pentru turişti sunt rezonabile dacă le transformi în lei, dar este foarte aiurea pentru că trebuie să negociezi mult şi mereu ai impresia că te trag în piept. Uneori te încearcă un sentiment de milă, când ştii că sunt vai de mama lor, însă parcă în Thamel, cartierul turistic, nu cred că sunt chiar atât de amărâţi.

Cam asta ar fi pe scurt. Pe lung, o să vă povestesc despre chestiile care mi se par incredibile.

#Traficul este ireal. Punct. Nu există alt cuvânt pentru a-l descrie. În primul rând nu au semne de circulaţie şi semafoare. Au giratorii, dar nu foarte multe şi nu am constatat să aibă vreo regulă de intrare în ele. În Kathmandu au poliţie care dirijează circulaţia în timpul zilei, în intersecţiile mari. În rest, pietonii nu au niciodată prioritate şi trecerile de pietoni sunt foarte rare, putând să treci pe modelul sinucigaş pe oriunde. Se claxonează non-stop, dar nu de nervi, ci de atenţionare. Deşi este un haos de nedescris, absolut niciun şofer nu este nervos. De fapt, toţi sunt de un calm fantastic pe aici. Pietonii claxonaţi nu se mişcă mai repede şi nici măcar nu întorc capul, n-are decât să-i ocolească… Drumurile sunt foarte proaste şi nu se merge cu viteză, dar se fac multe depăşiri în care niciun şofer nu se supără, ba, din contră, se ajută. Dacă eşti în depăşire pe cealaltă bandă, cel ce îţi vine din faţă frânează frumuşel şi te aşteaptă să treci. Noi, de exemplu, am făcut 206 km în vreo 5,5 ore. Toate autobuzele, fie ele locale sau turistice, au un ajutor de şofer care coboară mereu în locurile mult prea înguste prin care se bagă şi ajută la direcţionarea şoferului cu un sistem de fluierături şi lovituri în caroserie, mai ceva ca senzorii de BMW.

#Majoritatea femeilor umblă în varianta mai modernă a sariurilor, să le zicem aşa. O tunică-bluză lungă până pe la jumatea pulpei sau genunchi, colorată, brodată, foarte frumoasă, pantaloni fie largi, tip şalvari, dar nu cu turul lăsat, fie strâmţi pe picior, foarte asortaţi şi o eşarfă dintr-un voal, pusă pe după gât, cu capetele eşarfei lăsate pe spate. Aceste costumaţii se găsesc mai rar de-a gata, de regulă ele făcându-şi-le la croitor, însă setul de materiale pentru tunică, pantaloni şi eşarfă se cumpără împreună, cu metrajele gata porţionate. Majoritatea au tica, adică punct sau linie colorată, roşie, de regulă, pe frunte. Brăţările sunt multe şi nelipsite chiar şi la muncile grele de la câmp sau prin casă. Însă tot acest peisaj superb se duce naibii când îţi cobori privirea spre picioare: aproape toate sunt în nişte şlapi de plastic jegoşi, cu picioarele neîngrijite deloc. Se pare că şi în tradiţia buddhistă, dar şi în cea hindusă, picioarele sunt considerate ca făcând legătura cu energiile joase, negative, drept pentru care nu acordă niciun fel de importanţă acestui aspect.

#Probabil tot din categoria chestiilor murdare, face parte şi activitatea care se petrece în baie pentru că acesta este un alt aspect mizer al lor. Oricât de bine ar arăta hotelul, baia este cam nasoală, cu prosoape curate, schimbate zilnic, dar foarte pătate şi înnegrite şi fără nimicuri de genul şampon sau gel de duş. Doar săpun. La fel, oricât de opulentă şi elegantă ar fi mânăstirea, veceurile sunt mizerabile, cu un miros de te dă pe spate şi trebuie să ai grijă cum cazi, ca să nu nimereşti în mâzga de pe jos.

Cam asta pentru moment. Aştept întrebări la care voi răspunde cu mare plăcere, însă acum am foarte multe informaţii în cap şi nu ştiu despre ce să mai scriu, cum să le prioritizez.