Când mai am timp, mai studiez din teancul de cărți culinare (nu doar de bucate), pe care le-am primit de ziua mea. Și în una din preferatele mele, Plenty, a lui Yotam Ottolenghi am găsit o idee foarte interesantă: aceea că micul dejun este singura masă ale cărei bariere culturale nu sunt ușor de trecut.
El zice că „până și oamenii cei mai dornici de noi experiențe și mai îndrăzneți, preferă să aleagă preparate pe care le știu și le apreciază” pentru masa de dimineață. Afirmația asta m-a lovit direct prin simplitatea și adevărul ei. Este atât de evidentă, încât nu mă gândisem niciodată la ea, deși practica mea mi-o confirmă.
În cultura occidentală, micul dejun înseamnă fie ouă în diverse feluri cu ceva mezeluri, brânzeturi, legume proaspete, fie diverse chestii din categoria fulgilor cu lapte sau iaurt, fie vreun croissant sau altă patiserie, cu cafea ori ceai. Însă în alte culturi, micul dejun este la fel ca celelalte mese, cu mâncăruri gătite, cu tocănițe condimentate, în America de Sud contează mult proteinele de dimineață și tot așa. Una peste alta, fiecare zonă geografică are propriile tradiții alimentare, iar în cadrul lor, fiecare persoană are anumite obișnuințe. Obișnuințe la care nu renunțăm prea ușor…
Eu sunt o persoană căreia îi place să guste și să experimenteze orice e de mâncare, pe principiul că dacă alți oameni pot mânca așa ceva, de ce nu aș putea și eu. Nu este călătorie în care plec în care să nu testez și gusturile locale. Și chiar și pe la noi, de fiecare dată când merg la restaurant, aleg chestiile cele mai ne-banale din meniu. Dar, cu toate astea, pentru a avea un început de zi bun, trebuie să îmi iau porția de carbohidrați dulci pentru micul dejun.
În Nepal, la micul dejun mesele erau pline de boluri cu diverse tocănițe și curry-uri. Am încercat și varianta asta, dar nu mi-a plăcut. În India am vrut să mă aliniez locului și să mănânc dosa (o clătită din făină de orez) umplută cu un curry de cartofi. Nici varianta asta nu m-a convins. Pe la hoteluri mari, eventual de tip resort, găsești la micul dejun salate, pește, dar eu tot la raftul cu patiserii mă duc.
După ce am citit afirmația lui Ottolenghi, am analizat un pic situația, am mai vorbti cu lumea și am ajuns la concluzia cât de adevărată este. Oricât de deschiși și pofticioși am fi, micul dejun devine un tabu. Mă întreb totuși, de ce se întâmplă astfel. Am încercat să găsesc explicația în organismul meu, dar nu mi-a ieșit. Uite, vă mai dau un exemplu. Când am fost la Sibiu, acum de curând, ultima zi a fost încununată de un brunch cu o masă doldora de produse locale, mezeluri, brânzeturi, legume, etc. Iar eu ce am făcut? Mi-am uns două felii de pâine cu unt și miere și am băut un ceai. Mai mult de atât nu a intrat. Deci clar e de studiat problema. Poate de discutat cu nutriționiști și antropologi… Dar să știți, că orice păreri, opinii, sunt binevenite.
