La o primă vedere ar părea că iar m-am lenevit cu scrisul. Sau că am rămas în pană de subiecte. Nu e chiar așa… Am cam fost ocupată. Dar uite că mă adun eu într-un fel și vă povestesc pe unde am mai fost, ce am mai făcut și ce am mai mâncat. Dar să le luăm pe rând.
În weekend-ul ăla prelungit am ajuns în Retezat, pentru o ședință foto. Mereu am zis că avem o țară frumoasă și câte lucrui s-ar putea face în domeniul turismului. Dar o să încerc să-mi limitez părerile despre cât de dobitoci suntem că nu exploatăm acest domeniu pentru că sunt mulți alții mai vocali ca mine și degeaba.
Prima oară am ajuns în Țara Hațegului când eram prin clasa a cincea-a șasea, nu mai știu exact, cu ai mei, și m-am îndrăgostit de locul ăla. Este totul atât de calm, frumos, domol și spectaculos în același timp. Iar părerea actuală, privind cu ochii de adult, nu s-a schimbat cu nimic.
Trebuia să mergem pentru o ședință foto, la o cabană din apropierea satului Râu de Mori, în pădure, însă dacă tot am ajuns acolo, am bifat și niște puncte turistice ce merită văzute.
La dus, ne-am oprit la biserica Densuș, considerată cea mai veche biserică din România. Cocoțată pe un deal, trecând printre morminte vechi și vegetație semi-sălbatică, se înalță bisericuța de piatră. Mică, liniștită, construită cu pietre aduse de la Sarmisegetuza Ulpia Traiana, sărăcăcios pictată și cu un aer de poveste. Este la câțiva kilometri de orașul Hațeg și dacă aveți drum pe acolo, merită deturul.
La cabană am gătit o tocăniță de mistreț la ceaun și m-am ghiftuit cu niște friptură de cerb pregătită de altcineva.
La plecare, un indicator turistic ne-a îndreptat volanul către Cetatea și Mânăstirea Colț sau Kendeffy, datând din Evul mediu și aparținând familiei de cnezi Cândea sau Kendeffy, după ce s-au occidentalizat. Tot acestei familii, dar de dată mai recentă, îi aparține și Castelul Orlea, la câțiva kilometri de cetate, o bijuterie arhitectonică lăsată în paragină… În ziua aia mi s-a rupt inima de două ori. Priam dată a fost când am ajuns la castel. La cetate nu am urcat, fiind pe un vârf unde trebuia să urci prin pădure vreo oră, iar noi eram cu programul la limită. Am văzut-o de la poale, de lângă biserica cu același nume. Se pare că această cetate este cea care l-a inspirat pe Jules Verne să scrie „Castelul din Carpați”, informație pe care ministerul turismului evident că nu o speculează. La fel cum nu speculează nimic din zecile de obiective turistice din acea zonă (și din altele) și nici Castelul cu pricina. Căutând informații despre el, am aflat că a fost retrocedat urmașilor familiei și acum este ferecat. Nu știu ce se află în spatele acestui sacrilegiu, dacă sunt legile tâmpite ale monumentelor din România, dacă este indiferență sau mai știu eu ce, dar o capodoperă arhitectonică, comparabilă cu castelele de pe Valea Loirei, zace în dezmembrare, când ar putea fi cel puțin un hotel-club luxos, la mai puțin de 2 ore de mers cu mașina de el mai apropiat aeroport… Priveam printre gratiile porții cu plăcuța de trecere oprită și mai că îmi dădeau lacrimile…
Dacă atunci și acolo lacrimile s-au încăpățânat să rămână în ochi, când am pornit spre Transalpina și am văzut coamele munților defrișate cu nesimțire, nu și-au mai rezistat locului. Simțeam cum un pumnal îmi sfâșie inima văzând peisajul dezolant. Știam reportajele făcute aproape în zadar de la televizor și când le vedeam simțeam revolta, furia. Însă acum, trecând pe acolo, am fost paralizată de durere… Și mă gândeam unde e Captain Planet, cu care am crescut, care îi smotocea bine de tot pe the bad guys și defrișările lor?!
Am pornit spre Petroșani și apoi printr-un superb defileu cu o șosea dinamitată (la ce ne trebuie drumuri bune, că și așa turismul nu e important?!…) spre faimoasa Transalpina. Și am ajuns pe Transalpina, cel mai înalt drum din România și din tot lanțul carpatic. Și da, este spectaculos! A fost prima oară și mi-a plăcut, oricât de puțin îmi place mie muntele, spectacolul Transalpinei chiar mi-a plăcut.
De la Rânca am luat-o spre Horezu, pentru a mai vizita o mânăstire (nu era în planul meu, dar Slavă Domnului că nu am mai ajuns și la Prislop!) și pentru damblaua mea de a-mi mai cumpăra niște farfurii de ceramică pictată de Horezu. Aș fi luat jumate dintr-un magazin, dar m-am controlat remarcabil de data asta…
Și pentru că nu se poate să te întorci dinspre Vâlcea fără o oprire la micii faimoși de pe Dealul Negru, ne-am luat cina pe mesele acoperite cu mușama și savurând motivul pentru care eu nu o să devin vreodată vegetariană: micii!
