CE SĂ MĂNÂNCI ÎN VALENCIA

Regiunea în care se află Valencia este cunoscută ca fiind locul în care a luat naștere paella. Recunosc că nu sunt o mare fană a acestui fel de mâncare și că oricând mă pui să aleg între paella și risotto, voi alege orezul italian, dar dacă tot eram acolo, la mama ei, și nu era meniu de restaurant în care să nu fie cel puțin două-trei variante, am mai mâncat și așa ceva.

Paella și tapas

Pe lângă paella, multe restaurante spaniole au și meniu de tapas, iar unele au numai așa ceva. Tapas-urile sunt porții mici de diverse mâncăruri, mai antreuri sau mai gătite, cu care se umple masa și care sunt destinate spre a fi împărțite cu ceilalți. În Barcelona, de exemplu, există tapas-bar-uri faimoase. Noi, însă, ne opream pe la câte un restaurant a cărui reclamă povestea despre așa ceva, lihniți de foamen, după niște umblături considerabile. A se încadra în capitolul umblături considerabile și statul la plajă, care este destul de istovitor.

Tapas-urile sunt de toate felurile, depinde doar de imaginația bucătarului. De la măsline verzi (pe care le comandam de fiecare dată) la cartofi prăjiți, de la patatas bravas, tot un fel de cartofi prăjiți, dar tăiați cubulețe și (dacă ai noroc) înecați în sos alioli (maioneză cu usturoi), la pimientos de padron, un alt fel pe care îl comandam inevitabil (ardei prăjiți sau fripți pe plită), de la mici calamari la maxi calamari și chiar mâncare gătită sau minisandvișuri. Sfatul meu este ca dacă ajungeți în Spania și treceți (cam e un must) pe la măcar un tapas bar, atunci ocoliți cartofii prăjiți și inelele de calamar prăjite, pe care le întâlniți în toată lumea, și rugați ospătarul să vă recomande cele mai autentice feluri, acele tapas-uri care se găsesc doar în barul respectiv, de exemplu.

Cu paella povestea e mai simplă. Deși sunt multe varietăți, nu sunt chiar așa de multe ca cele de tapas-uri. Există paella valenciana, care se face cu iepure și pui și pe care eu recunosc că nu am mâncat-o pentru că, oricât de mult mi-aș dori să cred că toată carnea din farfurie vine din galantar, iepure chiar nu mănânc… Dar pe lângă cea locală, mai există variantele vegetariană, de pui, cu fructe de mare, cu toate la un loc, cu negru de sepie și tot așa. Nu oi fi eu expertă în paella, dar un lucru l-am învățat aici, în patria ei: pentru ca o paella să fie ce trebuie, ea ar trebui să fie ca frișca bătută – adică atunci când întorci tava, să nu se desprindă niciun bob de orez de pe fundul ei. De aia se face în tigăile alea late și subțiri, astfel încât orezul să se lipească de fund într-un singur strat.

Tot printre tapas-uri veți găsi adesea și faimosul jamon, pe care, însă, îl găsiți în porții mici de mâncat din mers, și în piețe, ceea ce ne duce la capitolul următor.

Boqueria și Mercat Central

Cum v-am spus și în articolul trecut despre Valencia, aici sunt două mari piețe, dar eu nu am apucat să ajung decât în cea mai mare, Mercat Central. Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine piețele sunt poezie pentru văz, miros, gust și auz. Este o simfonie care se cântă doar în piețe, fie că vorbim de cele extrem de salubre precum Mercat Central sau de piața locală din Kovalam, în India.

La Mercat Central, ca și la Boqueria (deși asta în ultimii ani este mai curând obiectiv turistic decât piață), găsești fructe, legume, carne, pește, brânzeturi, mezeluri și standuri unde poți mânca. Tarabe întregi cu fructe gata tăiate și ambalate în porții mici, sucuri de fructe proaspăt stoarse, rivalizează cu tarabele de mezeluri, unde la fel, găsești porții individuale de tot felul de bunătăți. În plus, sunt tejghelele unde te așezi să iei o gustare sau o masă în toată regula, ori să bei un pahar de cava. Sau vin. Sau horchata.

 

Pentru că citisem că mai local decât atât nu se poate, în Mercat Central mi-am luat un pahar de horchata, o băutură ca braga, făcută din nu știu ce fructe uscate. Adică le știu numele în spaniolă, dar habar nu am ce sunt și cum se traduc în română, dacă există așa ceva… Alături de horchata, valencienii mănâncă un fel de batoane destul de insipide, stropite cu niște glazură de zahăr, denumite fartons. Nu m-au dat pe spate, dar na, dacă tot sunteți acolo, merită încercate, poate vouă vă plac.

La Boqueria am fost pentru micul dejun, pentru churros cu ciocolată caldă, pentru că nu se putea altfel. Dar domnii de lângă mine își luaseră de dimineață diverse platouri cu fructe de mare. Not my cup of tea la ora 9…

La steaua care-a răsărit…

…nu a fost calea așa de lungă. Pentru că am plecat în Spania imediat după ziua mea, am vrut să mă serbez un pic și acolo, așa că mi-am făcut rezervare din timp la unul din restaurantele cu stea Michelin din Valencia. Sunt trei. Pe unul l-am eliminat din start pentru că era închis toată luna august, iar pentru celelalte două, după ce am aplicat o analiză amănunțită, am decis să folosesc logica metodă a datului cu banul. Așa am ajuns la El Poblet, primul restaurant ce a primit o stea în Valencia.

Însă nu m-a dat pe spate. Ba din contră. Mâncarea nu a fost wow, mult prea mult oțet în mai multe feluri, localul este mic și ai impresia că e făcut în fost arhivă a unei clădiri de birouri, chelnerii sunt mult prea mulți și este o permanentă vânzoleală (din nou sentimentul de hol de clădire de birouri) și reguli stupide precum nu ai voie ca unul de la masă să ia testing menu și altul a la carte, trebuie toată lumea să ia ori, ori. Designul locului nu este nici el prea fericit, tot senzația de hol de birouri un pic spoit am avut-o, însă au un perete cu tapet frumos, înflorat.

După trei aperitive pe care le-am împărțit pentru a le încerca, eu mi-am ales varianta reinterpretată de ei a all-i-pebre, o tocană de pește și cartofi, tradițională în zonă, pe care o încercasem și la o bodegă fără pretenții. După ce îmi înțepaseră limba cu oțet (eu fiind cea care adoră chipsurile cu oțet și își pune oțet din plin în salată), acum mi-au anihilat papilele cu sarea (da, tocana originală se face cu pește conservat în sare și e mai sărată, însă…), eu fiind o persoană care mănâncă sărat. Celălalt fel principal a fost o bucată de vită foarte bine gătită (în sensul că era bună, nu că era prea gătită), însă lângă care a fost pusă o garnitură ce a ajuns cam pentru o treime din ea. Mi se pare inadmisibil ca la nivelul ăsta se se întâmple greșeli din astea de începător cum este cea legată de proporții. Altfel, la capitolul plating, se pricep oamenii.