Nu obișnuiesc să comentez subiecte politice, economice sau religioase. Nu în general și mai ales aici. Însă melodia recentă a celor de la Taxi mi se pare un manifest minunat pentru ceva ce cred și eu de când a apărut toată frăsuneala asta cu Catedrala Mântuirii Neamului, mai ales că trec destul de des pe lângă mizeria aia de șantier.
Eu nu prea sunt dusă la biserică. Nici la propriu și nici la figurat. Mă prinzi în biserici de regulă prin străinătățuri, atunci când vizitez câte vreun monunet pentru calitatea lui de hub turistic, nu pentru trăirile pe care mi le trezește. Și dacă aș încerca să gândesc pozitiv, că peste câteva generații Mastodontul Neamului va fi un punct de atracție turistică precum Notre Dame sau Sagrada Familia, tot nu îmi iese, la cum văd că le pasă guvernanților de potențialul turistic al țării noastre.
Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici. Așa zice vorba cântecului susținut de diverse voci ale culturii românești. Habar nu am ce iubește Dumnezeu. Aș prefera să cred că ne iubește pe noi, oamenii, care putem să comunicăm cu el de oriunde, și de sub duș, și de pe pajiște, și din peșteră, și de pe câmpul de luptă, și din înălțarea orgasmică, și din templu, și din mijlocul mării, și aș putea duce lista la nesfârșit. Dar ați prins ideea… Sunt un om credincios, dar îmi repugnă profund, mai ales religia asta constipată, constrângătoare și hrăpăreață, care impune intermediari împopoțonați.
Deci poate că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici sau poate că nu. Bisericuțele pitorești au farmecul lor, dar nu știu pe ce poziție în topul preferințelor lu’ ăl de sus se află. Însă cu siguranță mi se pare penibilă chestia aia oribilă, care va crește cât un zgârie-nori newyorkez printre blocurile din zonă pentru a mântui neamul. Pe bune?! Cred că este fix același lucru ca în cazul părinților care muncesc mult și le cumpără cadouri scumpe copiilor ca să compenseze că nu se ocupă deloc de ei. Mă întreb cum se ocupă biserica de toți cei care au mari nevoi, așa cum multe fundații o fac?
Nota 10 (zece).