Citeam azi un articol despre cele mai bune restaurante din lume, desemnate de expertul în domeniu, revista Conde Nast Traveler. Evident că nu am avut încă ocazia să le trec pragul niciunuia din ele, însă cu puţin noroc sper să ajung anul acesta la unul de pe listă. Mai mult nu vă zic.
Dar nu despre planurile mele viitoare voiam să vorbesc acum. Ci despre cum văd eu restaurantul perfect. M-am mai plimbat şi eu prin lume prin diverse locante şi am avut ocazia să adun impresii şi să îmi schiţez o listă de preferinţe. Nu am mâncat nici mâncare branduită Gordon Ramsey sau Feran Adria, nici nu am pus piciorul în vreun restaurant Michelin (asta dacă nu se iau în calcul zvonurile care au însoţit diverse restaurante efemere din Bucureşti), însă am mâncat preparate demenţiale în bodegi ordinare şi am fost crunt dezamăgită de farfurii pompoase din restaurante cu ştaif. Dincolo însă de ce primeşti în farfurie, experienţa vizitării unui restaurant este mult mai complexă şi include servirea, atmosfera, designul, iluminarea, fondul sonor, etc.
Servirea pentru mine este crucială. Îmi plac chelnerii prietenoşi şi bine-informaţi. Mă enervează cei rigizi (pentru că au impresia că aşa impune decorul) sau cei care consideră că sunt miezul din dodoaşcă. Îmi plac ospătarii care sunt la dispoziţia ta fără să te agaseze cu prezenţa lor şi fără să-i simţi că îţi răsuflă în ceafă. Este la New York un restaurant care are atâţia chelneri câte locuri are. Clientul şi chelnerul. Parcă e prea mult, totuşi! Acu’, de ospătari, e cum ţi-o fi norocul pentru că poţi să găseşti unii foarte buni în cârciuma de la colţ şi unii îngrozitori în cel mai bun restaurnat în care ai nimerit.
Însă atunci când vine vorba de atmosferă şi design, lucruile se delimitează destul de clar între bodegi şi restaurante. În restaurantele din România, indiferent de nivelul lor, din puntul meu de vedere este o mare problemă: din dorinţa de a face cât mai mulţi bani, proprietarii înghesuie cât mai multe mese într-un spaţiu limitat, lăsând astfel opţiunea intimităţii pentru cina pe care o iei la tine acasă. Ăsta este unul din lucrurile care mă deranjează cel mai tare. O altă problemă pe care o regăsesc aproape exclusiv în restaurantele din România, mai ales cele de fiţe, este muzica excesiv de tare. Înţeleg necesitatea existenţei unui fond sonor, am experimentat şi liniştea mormântală din restaurantele ale căror difuzoare erau reduse la tăcere şi nu a fost ok, însă restaurantul nu e discotecă. În aceeaşi ordine de idei, întărită de faptul că nu am fost niciodată o romantică ce apreciază cina la lumina lumânărilor, mă enervează întunericul „ţipător” care te învăluie în restaurante care nu fac parte din conceptul „blind restaurant”.
La designul propriu-zis, e complicat să mă refer pentru că lipsa bunului-gust este atât de evidentă în prea multe locuri, iar stilurile care pot fi abordate cu cap şi ochi sunt atât de multe, încât nu pot să fac o descriere succintă. Singura chestie pe care pot să o spun este că dacă priveliştea exterioară este uimitoare, sunt dispusă să nu privesc împrejur la amalgamul neinspirat care defineşte decorarea interioară.
Din păcate, în Bucureşti nu sunt prea multe restaurante care să întrunească toate criteriile care să mă facă pe mine să mă simt extraordinar. Sunt locuri frumoase, sunt locuri unde se mănâncă bine, sunt locuri cu o servire exemplară, dar nu prea sunt locuri aerisite. Unul din cele care se apropie de perfecţiune este restaurantul de la Casa Frumoasă. Ăsta mi-a venit în minte aşa, la prima strigare. Însă dacă mai aveţi voi alte idei, please share, chiar aş vrea să-mi fac un top al preferinţelor pe 2013. Locale până una-alta…
