– continuare –
Azi ne plimbăm prin Lumbini şi Pokhara, ultima parte a pelerinajului prin ţara de la poalele Himalayei. Voi începe cu Lumbini, un loc care pe mine nu m-a impresionat, dar face parte din traseele turistice, deci se cere menţionat.
Aşadar, Lumbini, locul naşterii lui Buddha. Este un loc de pelerinaj pentru buddhişti, aşa cum Ierusalimul este loc de pelerinaj pentru creştini. Aici, prin secolul al treilea înainte de Christos, împăratul Ashoka a avut inspiraţia divină că ăsta a fost locul în care Siddartha, adică viitorul Buddha, s-a născut şi a ridicat unul din stâlpii săi monumentali, răspândiţi prin toată India de Nord. Gata cu istoria. Locul a fost făcut unul turistic de către indieni şi mi se pare o câmpie pe care sunt plantaţi copaci de făcut bani. Nu ştiu cât costa biletul de intrare (noi aveam plătit totul în prealabil, fiind grup organizat), însă mi se pare pur şi simplu un obiectiv comercial la care buddhiştii vin să se închine. Trecând de dubiile mele mult prea raţionale, la fel ca şi în alte cazuri, dacă las raţiunea şi mă bazez pe simţămine, tot nu iese în avantaj. Ce poate fi interesant acolo este vizitarea diverselor temple buddhiste ale tuturor confesiunilor care şi-au dorit să se dezvolte la faţa locului.
Ce nu trebuie însă ratat în Nepal este oraşul Pokhara. Al treilea oraş ca mărime şi un important centru turistic, oraşul-staţiune este situat la poalele munţilor şi este decorat cu un superb lac şi cele mai frumoase privelişti de care am avut parte în toată excursia. Zona turistică este, ca şi în Kathmandu, destul de bine delimitată de restul oraşului şi evident că e pe placul turiştilor. Plin de hoteluri, magazine şi restaurante chiar dichisite, unele cu privelişte demenţială către lac, şi mult mai aerisite. Dacă te plimbi pe faleză, pe strada principală turistică, te simţi ca într-o staţiune din Grecia sau Turcia poate. Este un loc mult mai frumos decât Kathmandu-ul. Este clar atmosfera de staţiune. Şi ca orice staţiune care se respectă are şi câteva obiective turistice pentru cei mai puţin prieteni cu urcatul pe munte.
Şi aici ai de vizitat o stupă pe vârful unui deal (la ei ce e sub 4000 m se numeşte deal…), pentru care urci cam o oră. Mai poţi să vizitezi tabăra de refugiaţi tibetani (zona turistică este plină de tibetani care încearcă să-ţi vândă diverse manufacturi) unde fac brizbrizuri şi ţesături. Lângă aceasta este o peşteră-templu hindus cu o cascadă ce se insinuează printr-un canion îngust şi fascinant, mai ales din exterior. Mai sunt şi ceva muzee prin zonă, dar cum nu sunt mare amatoare de aşa ceva, am sărit peste acest punct de pe ordinea de zi, preferând să zac la o terasă. Şi, dacă eşti o persoană matinală sau care apreciază frumuseţea unui răsărit (eu prefer apusurile…), nu trebuie să ratezi întâlnirea cu soarele dis de dimineaţă, din vârful muntelui Sarangkot. Dar pentru asta trebuie să te pregăteşti psihic (pe noi nu ne-a avertizat nimeni!): 1300 de trepte inegale plus zonele de urcuş drept. Însă de pe munte sau de jos, cel mai frumos peisaj este al coloşilor înzăpeziţi de peste 7000 m, chiar şi pentru o persoană căreia nu-i place muntele, aşa cum sunt eu.
Gata, acestea fiind zise, închei poveştile mele sumare din Nepal. Mai urmează vreo doua seturi de poze şi gata. Voi trece şi la alte subiecte că am impresia că deja v-aţi plictisit de atâtea direcţii asiatice.
