Când spui Argentina, în general spui Buenos Aires ca punct de interes turistic. Și apoi este Iguazu, imensa cascadă pe care o împarte din Brazilia. Dar să nu uităm de Patagonia, pe care nu știu câți o asociază de fapt cu Argentina.
Eu am ajuns acolo fix pentru aceste trei destinații: capitala, cascada exotică din nord și sudul extrem, pentru care își dispută supremația cu Chile, despre care voi reveni într-un articol viitor.
Iguazu
Nu am văzut nici cascada Victoria, nici Niagara, dar mai văzusem ceva cascade la viața mea. Însă cum este Iguazu, nu poți rămâne neimpresionat. Orășelul de lângă cascadă a crescut o zonă hotelieră datorită acestui obiectiv natural. În rest, este fix asta: un orășel în care timpul stă în loc, în care turiștii vin și pleacă după maximum două zile, iar magazinele de suveniruri speră să mai fi vândut ceva. Deci dacă vreți să ajungeți aici pe cont propriu, nu vă planificați mai mult de două azi (asta în cazul în care vreți să vizitați și partea braziliană a cascadei), pentru că nu aveți ce face. Norocul nostru a fost că hotelul, deși destul de decrepit (la vremea la care a fost construit, arăta bine, dar și aici totul a rămas încremenit), avea o piscină la care am mai pierdut puțin timp după-amiezele, când ne întorceam de la cascadă.
Un trenuleț te duce din apropiere intrării către cascadă prin jungla care fascinează dacă ești atent la detaliile ei. Fluturi, păsări, ciuperci, plante, insecte, maimuțe, reptile și o armată de animăluțe – coatis , populează cărările bine amenajate care te duc spre căderile de apă. Aici vezi în mare cascada de deasupra ei și te înghesui cu miile de turiști la locurile de poză pentru a crea amintirea cu care te vei lăuda apoi acasă.
Având în vedere că am trecut granița în Brazilia, ar trebui să o adun și pe aceasta la numărătoarea țărilor vizitate, dar sunt corectă și faptul că am pus piciorul pe teritoriu brazilian pentru câteva ore, nu se pune la socoteală, pentru că i-aș face o nedreptate acelei țări fascinante, care are suficient de multe să îmi ofere într-o vizită viitoare. Dar să revenim la Iguazu, acolo unde am ajuns trecând ușor prin vamă, doar cu o verificare a pașaportului.
Parcul natural Iguazu este foarte aproape de granița dintre cele două state, deci călătoria a fost foarte scurtă, mai puțin de o oră, cu tot cu formalitățile de la vamă, între hotel și intrarea la cascadă. De data aceasta, de la intrare am fost preluați cu autobuze până în apropierea cascadei.
Pe partea braziliană, peisajul este diferit. Vezi cascada frontal, în toată splendoarea sa, de pe poteca ce merge de-a lungul desfășurării de apă. Și aici sunt puncte de făcut poze, ba chiar la capătul potecii ajungi foarte aproape de căderea de apă, ocazie bună să faci și un duș. Iar dacă nu aveți astfel de plăceri, nu uitați să vă luați cu voi o pelerină, pentru că aproape de cascadă, te uzi leoarcă.
De aici poți antama și două excursii suplimentare: un zbor cu elicopterul deasupra cascadei sau o tură cu barca prin cascadă. Pe cea de-a doua mi-am dorit-o, însă cum nu erau suficienți interesați, s-a decis să nu mergem pentru că trebuia să ne aștepte grupul prea mult. Dacă vreți, însă, să știți că se poate plăti cu cardul, nu trebuie să aveți moneda locală.
Patagonia
În celălalt capăt de țară, se desfășoară în toată splendoarea sa, ținutul Patagoniei, complet diferit de luxuriantul nord, locul unde vântul este aprig, vegetația austeră și temperaturile nu urcă prea sus nici în toiul verii.
Am aterizat cu o cursă internă de la Buenos Aires la El Calafate, un orășel turistic de lângă ghețarul Perito Moreno, unul din punctele de atracție ale zonei. Acesta este cel mai vizitat ghețar din Argentina, nu și cel mai mare, însă, pentru că acela este foarte greu accesibil. Dar pentru Perito Moreno ai trei variante de a-l vedea, totul la un scurt drum cu mașina din oraș. Poți naviga cu un vaporaș pe lacul glaciar din fața lui. Poți să te plimbi pe potecile amenajate de vizavi de el sau poți să urci pe ghețar pentru o sesiune de trekking. Pe primele două le-am făcut și eu, însă plimbării prin zăpadă i-am zis pas, deși mulți din grup s-au dus și, din ce am înțeles, a fost o experiență inedită. Dintre cele pe care le-am făcut eu, de departe plimbarea cu vaporul este cea pe care o recomand.
Orășelul El Calafate (calafate sunt niște fructe de pădure care semănă cu afinele sălbatice) este un fel de Predeal sau Bușteni, să zicem. Și el dezvoltat datorită turismului, are o stradă centrală cu restaurante și câteva magazine, și cam asta este tot ce poți face acolo.
De aici am plecat spre Patagonia chiliană, despre care voi reveni într-un alt articol, acum întorcându-mă în cea argentiniană la ceea ce este considerat cel mai sudic oraș de pe Planetă, Ushuaia. Deși sunt în dispute cu un sat chilian care este mai la Sud și își cere drepturile de cel mai cel. Dincolo de portul cu rol economic important, Ushuaia este un oraș turistic, în care forfota internațională animă străzile și restaurantele, iar la semnul cu Fin del Mundo – Capătul Lumii, este mai mereu coadă. Și nu uitați să vă puneți pe pașaport o ștampilă care să ateste că ați ajuns la capătul lumii. Inițial citisem că ștampilele s-ar găsi la un oficiu poștal de la periferia orașului, pe nu știu ce traseu de trekking, însă apoi am aflat că se găsesc și la punctul de informare turistică din centru, așa că a fost foarte ușor accesibilă.
De aici am luat și o excursie de câteva ore și mai la sud, prin Canalul Beagle, pentru a explora de pe vas câteva insulițe populate de lei de mare și alt animale și păsări ale faunei locale. Practic aici a fost cel mai sudic punct în care am ajuns.
Din Ushuaia pleacă și croazierele spre Polul Sud care, să fiu sinceră, nu prea m-ar fi tentat nici dacă erau mai ieftine (încep de la 10 mii euro pentru o săptămână sau 10 zile, nu mai știu), însă am zis să vă spun, în caz că vă bate gândul.
Concluzionând asupra Argentinei, la Buenos Aires m-aș întoarce oricând, este unul din acele orașe care mi-a mers la inimă. Iguazu zic că este un loc care merită văzut o dată în viață. Iar atât cât am văzut din Patagonia Argentiniană, Țara de Foc, nu regret că am văzut-o, însă nici nu știu dacă este un must în viață. Natura este interesantă, lumina pică altfel și emoția sădită de cultura urbană că ai ajuns la capătul lumii, nu poate fi ignorată. Deși știam în teorie unde mă aflu, când eram pe Canalul Beagle și am deschis Google Maps să mă orientez un pic în spațiu, am realizat în mod real că sunt la fucking capătul lumii! Măcar și pentru această clipă, și a meritat până la urmă.
