Vorbeam de curând cu o prietenă bună, foarte prezentă în mediul online, care mi se plângea de urmăritorii agresivi, iar de aici a început o discuție despre ce presupune a fi persoană publică.
Da, vrem să avem followers, vrem să avem likes, vrem să fim influencers, să avem o ceată mai mare ca a lui Mihai Viteazul care să ne adore, să ne soarbă fiecare cuvânt sau imagine, însă vrem să fim lăsați în pace. Nu vrem să se uite cineva obsesiv la story-urile noastre, nu vrem să ne agațe diverși dubioși (indiferent de sex), vrem să putem dansa pe mese fără ca a doua zi să fim pe prima pagină a site-urilor de scandal, nu vrem să dăm socoteală și să ne impună clienții condițiile contractuale, clienți de publicitate care ne plătesc, și lista cu pretenții de intimitate pentru o persoană publică poate continua.
Totuși nu există un ținut al laptelui și mierii. Nu, nu, din când în când în râurile cu ambrozie mai apare câte un bolovan, un pește mort sau vreun baraj. Și atunci trebuie să analizăm cu atenție care sunt valorile cele mai importante în viață, ce scopuri avem. Vrem sclipici care să ne expună sau vrem intimitate care să ne ofere confortul pufost al halatului de molton al anonimatului? Pentru că nu merge both ways…
Ceea ce merge, însă, este o expunere controlată. O filtrare atentă a ceea ce arăți lumii. Cunosc destui al căror statut de persoană publică nu este egal cu viața într-un cub de sticlă. Pentru că da, trebuie să zâmbești frumos în societate, să răspunzi politicos tuturor fanilor, să te prezinți în diverse locuri unde ai promis că vii, chiar dacă atunci ai prefera să înfunzi canapeaua cu o cană de deloc glamurosul ceai de tei, însă poți ține departe detaliile amoroase, de familie, poți alege ce parte din viața ta să arăți pe story și cu cine să fii văzut în public. A fi persoană publică este o chestiune de alegere, nu o obligație. Și ți-o asumi. Punct.
