Miercuri seară am fost la premiera filmului românesc Octav, regizat de Serge Celibidache, fiul dirijorului de a dat numele intersecției de lângă mine, pe care nimeni nu o știe drept Sergiu Celibidache, ci tot comunistul Moghioroș.
Revenind la filmul ce îl are în rolul principal pe Marcel Iureș, trebuie să vă spun câteva chestii înainte de a vă trimite la cinematograf.
Din punct de vedere tehnic, este un film excelent realizat. Poate cel mai bine făcut film românesc pe care l-am văzut în ultima vreme. De imagine, însă, s-a ocupat un expert italian, Blasco Giurato. Deci, pot spune despre Octav că este un film frumos, la fel cum spui despre o clădire sau un tablou sau o fotografie că sunt frumoase.
Octav mai este și un film sensibil, despre amintiri, despre nostalgie. Poate un pic cam prea nostalgic pentru gusturile mele. Adică eu, însetată de acțiune în general, aș fi simțit nevoia unui film ceva mai dinamic, dar asta nu înseamnă că filmul nu își are publicul lui. Pentru că până la urmă este un film bun.
Și mai este ceva. Este un film magistral jucat de Iureș, care interpretează un bătrân de 84 de ani, cu toate scârțâielile de încheieturi ale respectivei vârste, și cu înțelepciunea pe care bătrânețea ți-o sclipește în ochi.
Așadar, mergeți de azi la cinematograf, pentru că Octav este un film liniștit și frumos, pentru zilele de toamnă, care, însă, ar merge mai bine cu un ceai de tei și câteva felii de pâine neagră unse cu unt și stropite cu miere, decât cu cola și floricelele disponibile în aceste stabilimente.
PS: Și pentru că în holul Sălii Palatului, acolo unde a avut loc premiera, era instalat un leagăn într-o oază verde, care să te introducă un pic în atmosfera filmului ca preambul, nu puteam rata ocazia de a intra în poveste…