Hai că încet-încet, până la Crăciun, termin și eu cu vacanța de vară.
Azi vă povestesc despre împrejurimile Valenciei, nu toate, dar acolo pe unde am fost. De fapt, este vorba de mica deltă din sudul orașului și un sat cu fațadele spectaculoase îmbrăcate în faianță pictată, Manises.
La Albufera
Parque Natural de la Albufera este o zonă care seamănă oarecum cu Parcul de la Comana, de lângă București. Peisajul este asemănător, tot așa, cu iz de deltă, doar că am impresia că este mai mare. De fapt, am citit că ar fi printre cele mai mari parcuri naturale din Europa. Orezării, canale, lagune, faună de studiat pentru pasionați, o plajă și un sat mai cu moț. Cam asta înseamnă Albufera.
Plaja, El Saler, este mare, ca toate plajele din zonă, dar nu atât de lată ca în Valencia. Are un aer ușor sălbatic, cu peisajul șantierului naval valencian undeva pe fundal, și mie mi-a amintit de plaja din Hamptons cumva.
El Palmar este satul de unde pornesc bărcile ce fac plimbări agale pe canale. Cele câteva restaurante afișează meniuri din care nu lipsește paella, despre care se spune că aici s-ar fi născut. Nu știu dacă aici s-a născut, dar alții cu siguranță au desăvârșit rețetele, pentru că noi am intrat în restaurantul care ni s-a părut cel mai ok, iar paella nevalenciană pe care am ales-o nu a fost cea mai cea. Tot aici este și o căsuță pescărească, mărturie a vechii arhitecturi sătești. Adevărul este, însă, că monumentul arată ca nuca-n perete printre clădirile noi, în stilul spaniol pe care îl regăsești peste tot.
Manises
În vestul Valenciei este satul, orășelul, nu îi știu prea bine organizarea administrativă, Manises. Când îmi făceam documentarea pentru Valencia, am descoperit și locul ăsta și mi-am dorit neapărat să îl văd. Am fost singura care și-a dorit în mod special acest lucru, așa că într-o zi pe la prânz, când ne-am strâns pe acasă după plajă și plimbări, am luat mașina și în 15 minute parcam pe o străduță din Manises, ițindu-mi privirea către cele câteva case ale căror fațade erau îmbrăcate în faianța pictată, azulejos. Apoi am luat-o la picior și am descoperit că absolut toate clădirile aveau măcar un detaliu de astfel de decorațiuni, poate numărul casei, poate pur și simplu un „tablou” pe fațadă compus din ceramică ori pervazul ușilor sau al geamurilor. Și tot înaintând așa am avut o revelație foarte neplăcută: eram pe coasta spaniolă, la orele prânzului, când siesta este literă de lege mai ceva ca sfânta procesiune de Corpus Christi… Și cât de mult îmi dorisem să ajung aici, să descopăr mici comori prăfuite, pierdute pe rafturile magazinelor de atelier, pictate cu măiestrie pe ceramică de artizanii locali. Dar nu, nici măcar un magazinaș rămas ca prin minune cu ușile deschise. Ba, mai mult, orășelul era complet pustiu. O singură persoan am întâlnit pe parcursul plimbării mele pe străzile pe care am descoperit, însă, mari comori, clădiri cu fațade superbe. Așa că, dacă ajungeți prin zonă, vă recomand cu toată încrederea să treceți pe acolo, chiar și la ora amiezei, dar preferabil mai devreme sau mai târziu, când e deschis și muzeul pe care eu, evident, l-am ratat.
Nu știu cum se ajunge în aceste locuri fără mașină, dar dacă sunteți la Valencia, merită să închiriați o zi mașină și să treceți prin locurile astea pentru că reprezintă amintiri frumoase de colecționat.
Alte povești din Valencia aici și aici.
PS: Da, în Albufera ne-a plouat din plin!
