Permiteți să raportez! Domnul X este al meu. Și numai al meu! Din miezul fiecărui atom (care știm, după cum ne învăța la școală, că este cea mai mică particulă, nu-i așa?), până în vârful firelor de păr, de oriunde ar fi ele, pentru că uneori al meu e tuns zero și are pădurea mai abundentă pe piept, și alteori pleata-i bogată îmi consumă toate produsele de styling.
Nu, nu vreau să vă povestesc despre cine știe ce achiziție în materie de bărbați, ci vreau să vă întreb și pe voi de unde vine această expresie hidoasă pe care femeile o ultizează vizavi de iubiții sau soții lor: al meu. Al meu are o notă atât de absolută încât mi-e și frică să mă gândesc ce se întâmplă dacă într-o bună zi dispare al meu: îngheață iadul, se prăbușește Everestul, crește un munte în Groapa Marianelor și încă niște grozăvii din astea, poate. Pentru că, se știe, al meu e doar al meu și nimeni nu se poate atinge de el. Nici măcar mă-sa, care ar cam fi cea mai îndreptățită să îl apeleze cu această titulatură pentru că, ce să vezi, vrei-nu-vrei, el va fi mereu fiul maică-sii, spre deosebire de tine, care s-ar putea să nu ai norocul (sau ghinionul) să îl posezi toată viața.
Al meu îmi aduce aminte de bancurile alea de când eram noi mici în care nevestele adunate la o cafeluță își etalau grozăviile făcute de soți. Pe atunci al meu era parte dintr-o înșiruire firească ce își avea sensul, iar posesiunea neîncurajată de epocă nu se răsfrângea și asupra bietelor suflete care nu știu ce li s-a întâmplat.
Păi bine, pisi, l-ai câștigat la poker sau ești varianta feminină a lui Mr Grey și îl ții în lanțuri moderne, cu o brățară ce emite șocuri electrice de fiecare dată când calcă în afara perimetrului permis? Nu e mai frumos, mai elegant și mai corect să vorbești despre el ca fiind „iubitul meu”, „soțul meu”, „partenerul meu”, „jumătatea mea (mai bună)” sau Gigel, decât aproape calomniosul al meu?
Foto: Alina Băisan
