Am ajuns în weekend să văd și filmul Inferno, că nu era de ratat. În ultima vreme am avut o activitate cineastică destul de redusă, dar în mai puțin de o săptămână am ajuns și la Două Lozuri și la Inferno.
Peste filmul românesc o să trec repede pentru că mi s-a părut destul de slab. Deși sala mai râdea pe ici pe colo, din punctul meu de vedere a avut doar trei poante cu adevărat bune. Bine, nu e o catastrofă, puteți să mergeți să-l vedeți, dar nici o capodoperă. Ce mi-a plăcut e că ilustrează destul de bine societatea asta meschină românească. Cam atât. Iar Papadopol nu a fost el niciodată vreun crai, dar acum s-a îngrășat și arată ca naiba.
Dar să revenim la Inferno, care mi s-a părut mai bun decât celelalte două din serie. Adică e rețeta perfectă de thriller american. Tom Hanks continuă să nu îmi placă și să nu mi se pară potrivit pentru modul în care mi-l imaginez eu pe profesorul Langdon, dar cine sunt eu să îmi fie luată în calcul părerea?…
Dacă nu ai citit cartea, filmul este destul de elocvent, spre deosebire de Codul lui Davinci care e ambiguu rău de tot. Din motive de spațiu (după cum vă spuneam cartea este enorm de lungă), din film lipsesc multe pasaje și nici nu este explicat virusul fatal prea bine, adică deloc, însă până la urmă pentru desfășurarea filmului nici nu e nevoie. Ce mă oftic este că nici din film nu reiese (de fapt nici nu există) ceea ce mă nedumerise în carte.
Și dacă sunteți cumva pătrunși de fiorul naționalist, ei bine, trebuie să știți că în film are un rol scurt, până se izbește violent de pardoseală, și Ana Ularu.
Acestea fiind zise, nu îmi pare rău de banii dați pe bilet, chiar a fost un film mișto pentru vineri seară.