când îi chinuie talentul chestii-trestii

FANTOMA DE LA OPERĂ

Ziceam parcă pe la începutul anului că aș vrea ca anul ăsta să o ard mai pă cultură… Și acu’, că m-am exprimat în consecință, să trecem la chestii serioase. Cum ar fi recenta mea vizită la proaspătul deschis teatru de operetă și musical, Ion Dacian, la o aruncătură de băț de dragul meu Le Cabinet. Ah, da, și lângă Biblioteca Națională. Mi-ar plăcea ca zona respectivă să se dezvolte așa cum era inițial în plan și cum Oprescu susține că vrea să o ducă la bun sfârșit, să facă o zonă multi-culturală pe maidanul dintre Mircea Vodă și Nerva Traian. Dar trecând zilnic pe acolo nu am putut să nu remarc faptul că pe gardul scorojit atârnă un banner ce anunță teren de vânzare chiar acolo… Nici nu vreau să mă gândesc a cărui coios o mai fi și parcela aia, că mă apucă greața. Dar ce este vizavi, cu biblioteca și opereta pe malul râului, îmi arată și mie a Capitală europeană. Aș mai vedea acolo și un muzeu de artă contemporană care, ce să vezi?!, să fie și activ! Nu ca obositul MNAC din spatele Casei Poporului privind maiestuos spre Gaura Neagră a Banilor și Spiritualității Catedrala Neamului, dintr-o curte cu drumuri desfundate și de pe o stradă pe care circulă un singur autobuz fantomă… Dar să-mi las visurile să sclipească în soare, printre macarale, și să revin la fantome ceva mai palpabile, cum ar fi cea de la operetă.

Fantoma-de-la-Opera

Nu sunt eu mare fană operă sau musicaluri, dar Fantoma de la Operă are așa o aură de spectacol must see, încât am considerat că face parte din datoria mea culturală să știu despre ce e vorba. Era în plan să o văd la Londra sau la New York, dar de ce nu și la noi, din moment ce e același spectacol, montat în întregime de echipa occidentală, cu excepția actorilor care sunt români. Și a textului care, și el, este tot în română.

Fantoma de la Operă a fost spectacolul de deschidere a noii locații a operetei și, deși s-a jucat aproape zilnic timp de vreo două săptămâni, a fost cu casa închisă. În una din zilele săptămânii trecute, am făcut și eu rost de bilete și vineri seară m-am înființat frumos în foaierul stabilimentului.

Spectacolul în sine are plusuri și minusuri în opinia mea neavizată. Să reținem că nu sunt vreo melomană, că am crescut câțiva ani pe culoarele Operei Române și că mai știu cu ce se mănâncă genul, dar nu m-a prins niciodată. Însă: decorurile sunt spectaculoase și abundente; sunt pasaje muzicale în care mi s-a zbârlit pielea (greu lucru la mine), dar sunt și momente de lălăială în care m-am plictisit. Una peste alta, eu zic că dă cu plus și nu îmi pare rău că am văzut spectacolul.

Cu sala, însă, povestea stă un pic altfel. Iată că aici îmi vin în fire și îmi arăt nemulțumirea caracteristică. Deși sunt o mare amatoare a arhitecturii moderne și a spațiilor industriale reinterpretate, clădirea operetei nu mi-a plăcut. Pentru că nu simt maiestatea spațiului pe care o astfel de sală ar trebui să o aibă. Aș fi preferat ceva mai clasic, mai elegant. În schimb, m-am simțit ca la cinema la mall pentru că sala efectiv așa arată. S-a încercat o abordare modern-eclectică a spațiului, însă nu îmi dau seama cât de bine le-a ieșit. Iar părerile celor cu care am mai discutat sunt foarte împărțite. Deci nevoia mea de a pătrunde într-un spațiu mai ceremonios e doar a mea (și a încă câtorva), așa că nu mă luați ca etalon.

1 Comment

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site foloseste cookie-uri si continuarea sesiunii pe acest site implica acordul tau. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close