În drum spre vacanţa solară tropicală, m-am oprit aproape 24 de ore în soarele deşertului qatarez. La Doha am stat o noapte şi o zi, iar ziua a fost suficientă pentru a face un tur al oraşului proaspăt răsărit dintre dune. Nu ai nevoie de mai mult ca să îl vizitezi şi chiar dacă nu ai norocul pe care l-am avut eu, de a avea prieteni care să mă plimbe (deşi la câţi români sunt, şansele sunt mari să daţi peste un cunoscut), un taximetrist stă după fundul vostru şi vă duce să vedeţi cam ce e de văzut pentru 10-20 euro de persoană, în funcţie de câţi sunteţi.
Voiam de mult să văd Doha, aşa cum vreau să văd şi Dubaiul sau Abu Dhabiul, dar după ce m-am fâţâit pe acolo un pic, mi-am dat seama că nu mi-ar plăcea să locuiesc acolo. Poate doar dacă aş fi şeică (o să vă spun mai jos de ce). Altfel, Doha e un oraş urâţel şi parcă prăfuit, cu şoferi nesimţiţi şi cu o plajă impracticabilă. Plaja e superbă, dar n-ai voie să stai cu bucile la soare ca în Dubai, motiv pentru care qatarezii sunt mândri. Iar mândria lor se reflectă şi în vestimentaţie pentru că bărbaţii refuză să se îmbrace occidental ca să se diferenţieze de restul. Doar ei sunt prinţişori! De fapt, cam aşa e. Sunt câteva familii-triburi mari care conduc ţara. Restul, sunt imigranţi. 200.000 sunt qatarezi, iar vreo două milioane sunt expaţi.
Qatar este Doha de fapt, pentru că în afara Capitalei nu se prea întâmplă nimic. Qatarezii au fost un popor sărac de căutători de perle care au descoperit petrolul şi au parvenit. Doha e un oraş plin de zgârie-nori goale în aşteptarea dezvoltării economice, un oraş care începe să crească sportiv în aşteptarea Campionatului Mondial de Fotbal din 2022 şi un oraş care încearcă să prindă contur în zona culturală. Doar că lipsa unui background educaţional se simte şi de multe ori poate să fie doar o spoială. O spoială frumos făcută, însă. Pentru că emirul, în joaca lui de-a Monopoli real, şi-a construit un centru multi-cultural, Katara, cu spaţii expoziţionale, muzee, săli de spectacol, un amfiteatru, moschee, evident!, şi spaţii recreaţionale, care este absolut superb. În rest, oraşul vechi nu mai există (chiar şi suk-ul este reconstruit), cele mai vechi cartiere sunt de acum vreo 20-30 de ani şi sunt ponosite rău şi toate pe cale de dispariţie în favoarea unor clădiri noi mai mult sau mai puţin frumoase. Pentru că arhitectura locală este paradoxală: clădiri superbe, într-un stil arăbesc autentic, dar modernizat, reinterpretări ale elementelor clasice orientale, stau lângă blocuri aproape ceauşiste, înghesuite în cartiere neprimitoare şi lipsite de verdeaţă.
Vă spuneam că aş suporta să stau acolo dacă aş fi şeică. Încă mai am dubii dacă puterea de dezvoltare pe care madama o are la degetul mic ar putea să-mi abolească revolta împotriva unei vestimentaţii aberante într-o ţară în care temperaturile ajung adesea la 50 de grade. Însă şeica Qatarului este o femeie pusă de modernizare, păstorind o fundaţie care militează pentru educaţie şi care a ajutat foarte mult dezvoltarea emiratului. Când stăteam în coada de maşini, aşteptând să treacă Măria Sa Emirul cu al său alai de cai-putere albi, mă gândeam cât de fascinant poate să fie să te trezeşti dimineaţa şi să te gândeşti ce noutăţi să mai plasezi pe harta oraşului. Hmmm, azi să facem un stadion, acolo, mai la stânga. Şi mâine cred că vreau un muzeu al firului de nisip colo pe dreapta. Oare cum o fi să poţi face un oraş de la zero, exact aşa cum ai chef, şi totul în viaţa reală, nu cu ochii pironiţi într-un ecran din garsoniera ta ponosită din Berceni…
