Cred că toată şampania pe care am băut-o de Revelion (măcar atât!) încă îşi mai face efectele zilele astea, că m-a lovit o cugetare din aia profundă rău.
Mă tot plâng eu că anii care au trecut nu au fost nici pe departe foarte buni. Tot văd mesaje motivaţionale/ drăguţe/ diabetice/ horoscopiste pe facebook şi prin alte medii despre cum „2014 o să fie anul tău”. Bine, nu al meu, e aşa, impersonal. Dar să presupunem că aşa e, că anul care tocmai a început e cel mai bun din viaţa cuiva. Că totul merge perfect. Că nu ai motive de supărare, altele în afară de minorele chestii legate de vreun loc de parcare sau mai ştiu eu ce nimicuri. Păi dacă e aşa, în anul următor ce naiba te mai faci, pentru că oricum niciun basm nu ţine la nesfârşit? Intri în depresie direct! Ajungi ca Al Bundy care îşi raporta întreaga existenţă la eseurile marcate într-un meci din liceu.
Deci nu e bine nici aşa! Aşa că mă gândesc că cel mai înţelept lucru pe care să ţi-l doreşti în fiecare an, fie la început, fie în mijlocul lui iulie, nu contează, e să ai un an bun. Nu cel mai bun. Cred că în cazul ăsta „cel mai bun” nu e cel mai bun.
Are sens? Sau să-mi mai torn un pahar de şampanie?… Eh, şi ce dacă e luni dimineată?! Doar vreau să am un an bun, nu?! ;)
