De regulă, micul meu dejun se întâmplă cam la două ore după ce mă trezesc, când sunt deja la birou. Mănânc ceva dulce şi beau ceva cald, în timp de citesc presa mondenă. Simplu şi banal. Când sunt însă plecată prin deplasări sau concedii, micul dejun este printre activtăţile mele preferate. Acasă nu am chef să pregătesc diverse, să am un ritual culinar în acest sens. Dar când sunt la hotel e o adevărată desfătare să iau decizii în privinţa felurilor cu care îmi voi burduşi farfuria. Farfurie pe care niciodată nu o las complet goală pentru că, oricât de pofticioasă sunt, nu reuşesc niciodată să mănânc tot. Cel mult, iau câte o gură din fiecare chestie pe care mi-am pus-o în faţă şi gata.
Duminică, îndemnată de o amică, am ieşit în oraş să iau micul dejun cu ea şi cu soţul ei pentru că, atunci când mi-a povestit despre acest obicei al lor, mi s-a părut foarte drăguţ. Şi am constatat cât de relaxantă poate fi treaba asta. E plăcut să te îmbraci frumos, să te sui în maşină, să te plimbi printr-un oraş cvasi-gol şi să intri într-un local cochet pentru a mânca o omletă şi alte bunătăţuri matinale, însoţit de oameni simpatici, cu care să poţi sta la poveşti şi să leneveşti pe o canapea comodă. Cred că tocmai am instaurat un nou obicei. Şi cred că dacă aş fi suficient de motivată, aş putea să prepar mic dejunuri spectaculoase şi acasă. Ceea ce, având în vedere anotimpul care e mai aproape decât aş vrea să cred, e larg recomandabil.
PS: Deşi îmi propusesem să fac poza înainte să încep să mănânc, prinsă în discuţii am uitat şi mi-am dat seama la sfârşit. Acolo au fost nişte ouă jumări cu păine prăjită cu unt.
