Pentru foarte mulţi oameni, odată ce au obţinut ceva, acel obiectiv nu doar că intră pe lista de bifate, dar îşi pierde orice fel de importanţă, ba chiar nu le mai place. Odată, un tip mi-a zis că nu ne vedem mai des ca să nu ajung să mă plictisesc de el. Bine, ştiu că ăsta era doar un text, dar este o ilustrare foarte bună a ceea ce vreau să spun. Cunosc foarte multă lume care odată ce a urcat Everestul, nici nu mai consideră că este cine ştie ce realizare, uită şi toate dificultăţile pe care le-a întâmpinat şi brusc îşi dă seama că de fapt voia să facă scufundări în Groapa Marianelor…
Acest pattern frecvent este clar disfuncţional, dar na, cu toţii avem elementele noastre nesănătoase. Însă stăteam şi mă gândeam că eu sunt destul de consecventă de felul meu şi aproape niciodată nu am fost dezamăgită când am obţinut ceva. Sigur, au fost momente în care realitatea nu s-a ridicat la nivelul expectanţelor, dar măcar am fost mulţumită că am ajuns până acolo şi am văzut că e un mare fâs. Ce e mai nasol, e că de multe ori, odată intrat în horă, ar cam trebui să joci, chiar dacă nu-ţi place prea tare muzica. Norocul meu este că de regulă îmi place să dansez… Şi un alt noroc este cel că sunt foarte consecventă în opinii: dacă azi îmi place de cineva sau ceva, şansele ca şi peste un an-doi să-mi placă sunt foarte mari. Cred că ăsta e şi motivul pentru care reuşesc să menţin relaţii de durată, indiferent de natura lor.
Nu vreau să sune a laudă de sine, însă diverse păreri pe care le-am auzit în ultima vreme mi-au adus această idee în minte şi am încercat să fac un bilanţ al diverselor chestii pe care mi le-am dorit, le-am obţinut, pentru ca apoi să fiu dezamăgită de ele. Nu sunt prea multe. Una mai mare. Poate câteva mai mici, dar nu îmi vin acum în minte. Şi unu-doi tipi care mi-au plăcut mult şi când am ajuns la momentul X, nu am mai simţit nicio dorinţă. Dar cam atât. Deci e de bine, zic eu…
