Vorbeam zilele trecute cu nişte prieteni despre relaţii. De fapt, despre cât de bolnave sunt relaţiile de care ne ciocnim în ultima vreme. Din punctul meu de vedere (mai bolnavă din fire, cum mă ştiţi), nu sunt nici oripilată, nici enervată, nici măcar deranjată de legăturile primejdioase. Înţeleg nevoia de altceva. La fel cum respect şi implicarea într-o relaţie de tip clasic. De fapt, cred că varianta perfectă, din punctul meu de vedere, este cea a unei relaţii clasice condimentată cu mici nebunii din când în când. Sau mai mari. Ideea e să nu fie nici permanente, nici lipsă.
În cadrul discuţiei, o prietenă, nu spui cine, persoană importantă, susţinea teoria energiei limitate pe care o persoană o poate investi de-a lungul vieţii în cuplu. Nu îi împărtăşesc această teorie. Nu cred că implicându-te în mai multe relaţii, indiferent de natura lor, îţi iroseşti energia, forţa de a iubi, de a te dărui. Din contră, sunt convinsă că de fiecare dată când apare cineva nou în viaţa noastră, un alt izvor de sentimente este descoperit. Cred cu tărie că poţi iubi două sau chiar mai multe persoane în acelaşi timp pentru că niciodată nu simţi identic pentru doi oameni diferiţi. Şi asta pentru că fiecare vine cu bagajul său energetic într-o relaţie, bagaj care interacţionează cu ce ai tu, cu contextul în care se desfăşoară şi care dă o altă formă sentimentelor pe care le întruchipează. Chiar dacă există similitudini, să nu uităm că cel puţin jumate din energia investită într-o relaţie provine mereu de la aceeaşi persoană, forma de iubire sau, de implicare, mai bine zis, nu este niciodată la fel. Şi chiar dacă de-a lungul vieţii ajungem să iubim mai multe persoane, chiar dacă sentimentele se estompează, eu consider că ele rămân mereu acolo, pentru fiecare în parte. Iar dacă ar fi aşa cum susţine prietena mea, ar însemna ca cineva care a iubit deja vreo trei-patru persoane (sau chiar şi mai multe, cine ştie), să ajungă la 40 de ani, să zicem, într-o incapacitate de a mai iubi pe cineva nou. Chestie complet falsă.
Ce-i la inceputul unei relatii e NRE si e o chestie pur instinctiva…
Altfel, raman la ideea ca orice relatie buna de lunga durata e o rutina comfortabila (cu accentul pe comfortabila), uneori fragmentata de intamplari bune sau rele. Daca cele bune sunt semnificativ mai multe decat cele rele e extraordinar, dar n-ar trebui sa te astepti sa fie asta, pt. ca cel mai probabil te paste o mare dezamagire. Si cred ca o parte importanta a valorii cuiva e data de cate persoane raneste pana intelege asta, invers proportional bineinteles. Asa ca nu-s deloc de acord cu toate ideile astea de reinventat relatia, reaprins focul pasiunii si toti ceilalti termeni care vand carti de self-help and such.
Altfel, perfect adevarat ca sentimentele nu dispar, odata ce iubesti pe cineva cu adevarat asta nu se va schimba (chiar daca sa zicem ca poti ingropa ce simti pt. X datorita a ce simti pt. Y). Bine, eu vorbesc de mult mai mult decat de ce spui tu presupun.
La fel de adevarat ca poti iubi mai multe persoane, chiar si-n acelasi timp. Dar totusi e logic ca la un moment dat ajungi sa nu mai ai „loc” sa sa iubesti destul pe cineva nou, daca au fost mai mult de cateva persoane.
Bine, presupun ca avem alta definitie a dragostei oricum, din ce alte chestii ai mai scris pe tema asta.
Of, voi, pisicologii astia…la naiba! :D