Bunică-mea e moldoveancă get-beget. Adică mâncarea e sfântă pentru ea. Iar dacă cumva nu bagi în fizic tot ce îţi pune pe masă (şi îţi pune, nene, nu glumă), se supără al dracului de tare. De fapt, ea este într-o permanentă stare de supărare pentru că nimeni din familie nu e capabil să mănânce atât. Iar noi, nepoţii, născuţi şi crescuţi în Regat, în vremurile astea de răzvrătire a tineretului (!), cu atât mai puţin. Aşadar bunică-mea se enervează când eu îi refuz politicos mâncarea. Iar eu mă enervez când cineva mă forţează să mănânc sau să beau. Deşi în tinereţile mele au fost şi reprize de băute cu băieţii, acum nu mai pot să beau. Alcool, evident. Adică beau, dar foarte puţin. De pe la al doilea pahar, mi se taie. Ei bine, aici începe enervarea când cei care m-au invitat, comesenii sau copetrecăreţii, insistă să beau. “Dar mă supăr dacă nu bei!”, “Hai, mă, că abia de ţi-ai udat buzele, cum adică nu mai poţi?!”. Ei bine, nu mai pot. Şi nu, nu sunt nici fiţoasă, nici nu vreau să te superi pe mine, nici nu o să cadă luna de pe cer dacă nu o să beau eu un pahar cu tine. Pentru că, pentru cine mă cunoaşte, este de fapt evident că eu mă pot simţi bine, mă pot distra şi doar cu apă plată la bord. Atmosfera, anturajul şi starea mea de spirit determină felul în care mă simt eu la o sindrofie. Iar dacă nu am chef, toate tequilele din lume, toate cosmopolitanurile sau toate şampaniile nu vor reuşi să mi-l facă.
heh, si bunica mea tot asa imi zicea ca stau in Regat. si mai era pe acolo o vorba cu “grasa si frumoasa”. imi dau seama ce uratenie eram pentru oamenii de acolo. :)