chestii-trestii

LA MASA CONTELUI

Ieri ne-a vizitat Henry de la FHM International, motiv pentru care am ajuns la restaurantul Count Dracula. Auzisem despre local şi mereu mă fascina uşa aceea mică şi neagră, de pe faţada casei de pe Splai, flancată de torţe, dar nu ştiu exact din ce motive, nu ajunsesem niciodată acolo. Totul este de un kitch suprem, dar atât de frumos! La parter sunt Camera Medievală, Camera Transilvăneană şi Camera cu trofeele de vânătoare. Toate, cam prea luminate pentru specificul locului. Scările înguste, a la Bran, te duc la subsol, unde se desfăşoară adevăratul cămin al Contelui. Biblioteca este de fapt holul de trecere care duce către bar, cunoscut şi sub numele The Cellar, şi către zona fierbinte, prin uşa secretă. Ca să ajungi în Capelă, trebuie să treci prin Barul Alchimic. Când am văzut pe net pozele, aici mi-am dorit să îmi iau cina, dar din păcate nu este decât un fel de holişor. Totuşi, nici Capela nu este de lepădat. Am avut norocul să fim singuri în zonă şi să ne simţim foarte bine. Pe la ora 10 a apărut şi Contele însuşi care s-a dat în stambă şi a vrut să o pape pe Lil, fashion assistent-ul nostru. Şi asta pentru că Cipiran, mentorul ei, a scos-o la înaintare, ca un laş ce este, în loc să apere frumuseţe de fată. Trecând şi la chestii mai mercantile, pot numai să laud. Mâncarea a fost excelentă. Ne-am delectat cu toţii cu vânat, asta după ce am început cu Platoul de brânzeturi carpatine şi Platoul transilvănean, cu mezeluri vânătoreşti. Eu am ales căprioara, dar am gustat şi mistreţul şi ursul. Ca orice vânat, foarte tare, dar gustos. Ursul nu mi-a plăcut, însă căprioară parcă aş mai mânca şi altă dată. Asta, evident, dacă reuşesc să-mi trec peste milă atunci când mă gândesc la frumuseţe de animal. Papanaşii de final au fost la fel de buni. Nu comand prea des acest desert, dar ăştia chiar au meritat toţi banii. De acompaniere, am ales Vinul Vampirului, o fetească neagră excelentă. Scorurile sunt destul de normale pentru un restaurant. Muzica de fundal, în ton cu locaţia şi la un volum discret. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult, a fost serviciul. Nici nu mai îmi aduc aminte de când nu am mai avut parte de un chelnăr atât de amabil. Ceea ce ar trebui să fie ceva normal oriunde, a ajuns să fie adevărată trufanda în Bucureşti: un chelnăr care să nu fie deranjat de comandă, care să ştie să zâmbească, să dea indicaţii şi să te trateze cu respect. Jos pălăria, stimate Conte!

De la stânga la dreapta: Eddie, eu, Lil, Henry, Theo Manolache (publisher-ul nostru) şi Ciprian

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site foloseste cookie-uri si continuarea sesiunii pe acest site implica acordul tau. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close