După două postări despre plimbările mele turistice din copilărie, adolescenţă şi proaspăta tinereţe, mă gândesc să ajung la final cu această serie de amintiri printr-o postare care mă aduce în actualitate blogului. Adică în anul dinaintea naşterii acestui blog, despre care voi vorbi în curând, la moment aniversar. Nu ştiu dacă mă va lovi nostalgia şi voi selecta momente şi din călătoriile despre care am scris deja aici, în secţiunea călătorii, rămâne de văzut.
Articolul de azi este despre un an fabulos din viaţa mea. Un an pe care l-aş repeta oricând, cu bune şi cu rele. A fost perioada în care am locuit în Tenerife, cu ocazia bursei de studii din ultimul an de facultate. Aşa că poveştile mele de azi se învârt în jurul insulelor Canare şi un strop la Paris.
Din Tenerife îmi este greu să selectez ceva, o poveste, un moment, un loc, pentru că ar fi nedrept. Sunt vacanţe de o săptămână din care mi-e greu să aleg un singur moment, aşa că nu aş putea avea pretenţia de la mine să fiu în stare să selectez un singur lucru dintr-un an întreg… Aşa că dincolo de distracţii, de învăţatul asiduu, de mersul la plajă de Crăciun sau vremea insulară mereu schimbătoare, cred că perioada mea tenerifeză a fost despre oameni în primul rând. Despre oameni minunaţi, din diverse colţuri ale lumii, pe care am ajuns să-i îndrăgesc, de la care am învăţat lucruri, cu care am împărţit mâncarea, cu care am plâns şi am râs şi care au contribuit cu toţii la cine sunt eu azi.
Pe de o parte au fost colegii de cămin români şi europeni, de prin toate colţurile continentului, cu care împărţeam aceeaşi soartă de venetici. Am legat prietenii frumoase cu englezoaica Holly, cu italianul Filippo, cu daneza Bettina, cu turcii Irem şi Hakan, dar şi cu brazilianca Taisa. Au mai fost şi alţii cu care petreceam seară de seară în mica bucătărie a căminului sau adunaţi claie peste grămadă în vreo cameră pentru movie night ori beam şi dansam prin barurile din zonă, însă aceştia sunt cei de care m-am lipit mai mult.
Pe de altă parte au fost spaniolii, colegi de facultate şi cămin, care m-au ajutat să vorbesc pe limba lor, care m-au ajutat la proiecte sau mi-au arătat locuri frumoase. Au fost colegii de la muncă, spanioli şi turci, cu care m-am distrat mai curând decât să fi muncit, ca feeling, pentru că munca a fost din plin. Au fost bunii mei prieteni Ebal, Garoe, Celino din Capul Verde, Celina din Senegal, Candido din Mexic, Paola din Columbia, Salome şi turcul Ali cu al său restaurant cu cel mai bun kebab.
Dar au fost şi profesorii de la facultate, profesori de care nu prea găseşti pe la noi… Fără aere de mari universitari, oameni normali, simpatici, bine pregătiţi, care îţi cereau să le spui pe nume, cu care dacă nu stăteai la masă în cantina facultăţii, atunci sigur ieşeai la bere într-o seară. Am avut parte de un om minunat, profesor de creativitate şi nu numai, Luis Garcia, de un decan foarte simpatic, Fran Cruz, de un prof de film, Esteban Tores şi unul de psihologie cognitiv-comportamentală, Juan Capafons, al cărui frate am avut plăcerea să-l cunosc anul trecut în România, venit la o conferinţă. A fost un an dement, în care am învăţat cât nu am învăţat eu toată facultatea în România, dar în care de cele mai multe ori mergeam de drag la şcoală. Mai puţin în ianuarie şi februarie când era extrem de frig şi trebuia să stăm cu gecile şi mânuşile pe noi în amfiteatre… Altfel, eram în Tenerife!
Şi totuşi, nu pot să trec mai departe înainte de a menţiona şi un moment foarte important din anul meu în Tenerife: Carnavalul! Recomand oricui experienţa carnavalului, poate că oriunde în lume, însă pentru a simţi carnavalul nu trebuie să fii turist. Trebuie să-l trăieşti ca localnicii, nu doar să stai să priveşti din gradene. Aşa că dacă aveţi prieteni care stau prin ţări faimoase pentru carnavalele lor, nu ezitaţi să vă luaţi un bilet de avion în acea perioadă.
Cât am stat acolo, am tras câte o fugă şi prin insulele din apropiere, iar prima dintre ele a fost Gran Canaria, pe care am vizitat-o în timpul unui mare festival de muzică, moment în care întreaga suflare tinerească din Tenerife umplea la refuz feriboturile pentru a se muta câteva zile în Las Palmas, Capitala Grand Canariei. Noi, însă, am stat în zona turistică şi bine am făcut, pentru că eram foarte aproape de faimoasele dune canareze, o zonă ruptă parcă din Sahara, cu dune de nisip spectaculoase, pe care m-am jucat ca un copil mic. A fost demenţial!
Într-o zi ne-am luat şi o excursie în apropiata La Gomera, o insulă mică, pe care o vezi cu uşurinţă de pe plajele din sudul Tenerifelui. A fost o excursie organizată de o agenţie de turism, cu tot tacâmul, cu parte turistică şi prânz local, dar şi cu vizitarea unei păduri-rezervaţie drăguţă, din care am selectat această poză călare.
Ultima oprire printre Canare a fost în La Isla Bonita, adică La Palma, o insulă destul de mică şi foarte pitorească, pe care am bătut-o în lung şi lat alături de două prietene, trecând şi prin faţa casei lui Manolo Blahnik, originar de aici. Însă dintre toate lucrurile pe care le-am văzut acolo, cred că cel mai inedit pentru mine a fost vulcanul adormit doar de vreo 30 de ani, în craterul căruia am coborât.
Tot în anul acela am plecat să-mi vizitez o bună prietenă la Paris, într-un weekend prelungit. A fost o vacanţă aşa cum trebuia să fie la Paris şi a fost momentul în care m-am îndrăgostit de acest oraş, după ce vizitasem deja tot ce înseamnă turistic în dăţile precedente, acum, alături de o localnică, am putut să simt oraşul aşa cum trebuie. Pozele selectate sunt marcări ale celor mai importante momente pariziene: distracţia de la Disney, fascinaţia de la Pompidu şi traseul davincian pe care l-am făcut. Dacă despre parcul de distracţii şi centrul de artă modernă nu trebuie să mai spun nimic, sunt sigură că nu aţi priceput legătura cu Da Vinci. Exact în perioada aia se lansase filmul Codul lui Da Vinci şi primul lucru pe care l-am făcut când am aterizat, a fost să mergem la cinematograf să-l vedem, iar a doua zi am refăcut traseul din film, bifând toate obiectivele romanului, iar poza este făcută în faţă la Saint Sulpice, un punct important pe harta lui Dan Brown.
iti sta bine cu cornitze :)