Îmi place să citesc cronici de restaurante sau alte locante. Cel mai adesea se întâmplă asta atunci când vreau să merg într-un loc şi vreau să ştiu ce şi cum e pe acolo sau când aş vrea să merg undeva, dar nu ştiu unde. Alteori, descopăr câte o sursă (de regulă blog) unde sunt mai multe prezentate şi citesc cronicile mai ales pentru locaţiile unde am fost şi eu deja şi vreau să compar impresiile.
Sunt destul de greu impresionabilă şi probabil aţi văzut că nu am postat cronici ale mele (care nu sunt adevărate cronici, aşa cum s-ar cere, ci mai mult impresii) decât în cazul în care restaurantul/ barul/ etc. este ori foarte bun, ori foarte prost. Pentru că locuri de luat masa, de exemplu, decente spre bune sunt destule. Dar mă ştiţi cârcotaşă din fire şi mereu se găsesc chestii care să mă nemulţumească, de cele mai multe ori serviciul fiind cel mai păcătos.
Şi uite cum ajungem unde voiam, de fapt. M-am întrebat de ce nu există şi în România nişte critici culinari, de restaurante, cu adevărat profesionişti şi, mai ales, de temut. Da, sunt tot felul de bloggeri, mai mult sau mai puţin acizi, mai mult sau mai puţin obiectivi, mai mult sau mai puţin neinteresaţi. Dar doar atât. De ce nu ceva cât se poate de profi? Răspunsul pe care mi l-am dat singură, şi aici e posibil să mă înşel, este că de fapt aceşti critici nu-şi au rostul. Din simplul motiv că patronii nu dau doi bani pe ei. Pentru că publicul român este obişnuit cu acel arhicunoscut „merge şi aşa”, proprietarii de localuri se bazează pe asta şi nu se chinuie. Nu se chinuie să facă mistery shopping să vadă impertinenţa sau nepăsarea ospătarului atunci când el e cu spatele, nu se chinuie să aibă ingredientele cele mai proaspete şi de cea mai bună calitate, care de multe ori sunt şi ceva mai scumpe, sau măcar să aibă pe stoc ceea ce există în meniu, nu se chinuie să facă locul plăcut ochiului sau dotat pe măsura preţurilor. Şi asta pentru că toţi vor să se îmbogăţească peste noapte. Şi nu e nimic rău în asta. Ce e rău, e că nu ţin cont de critică. Ba, mai mult, unii chiar fac presiuni asupra celui care a avut îndrăzneala să-şi spună părerea. Ceea ce nu e tocmai plăcut.
Iar pentru toate astea, zic eu, cel mai de vină este consumatorul îndobitocit care nu consideră că i se cuvine mai mult. Pentru că, aşa cum nu ştim să facem proteste, aşa cum ne este frică să ne ridicăm împotriva cuiva care a fost învestit cu autoritate, tot aşa nu ştim să avem pretenţii. Nu ştim să le cerem profesorilor noştri să fie informaţi, nu ştim să le cerem bucătarilor noştri să nu mai pună vegeta în mâncare, nu ştim să le cerem femeilor de serviciu să ridice vaza atunci când şterg praful şi să nu-l mai şteargă doar pe lângă, nu ştim să le cerem guvernanţilor noştri să aplice măcar una din regulile clasice de management, iar lista poate continua mult şi bine.
