Bucătăria franţuzească este considerată în prezent printre cele mai rafinate din lume şi poate cea mai cu moţ din Europa. În vreme ce gastronomia englezească este blamată ca nefiind rafinată, ca neavând personalitate şi fiind bazată în mare parte pe tradiţionalele plăcinte cu orice. Alea cu măruntaie sunt cam hidoase, ce-i drept… Dar ce descopăr eu zilele trecute într-o enciclopedie despre istoria gustului? În Evul Mediu, britanicii erau campioni la prepararea mâncărurilor sofisticate, în vreme ce francezii erau codaşi. Ba, mai mult, se preocupau foarte mult de aspectul bucatelor. Cam mare diferenţa faţă de terciul din farfuriile britanice actuale, nu?
„Cărţile de bucate englezeşti prezentau şi reţete neconvenţionale – idei pentru ornare, folosirea culorilor, combinarea ingredientelor şi prezentarea lor sub forma altor lucruri, de exemplu, chifteluţe sub formă de arici. […] În Anglia, ingredientele locale, mai ales mugurii de primulă, păducel, violetă, bujor sau trandafir, care erua folosiţi atât pentru aromă, cât şi pentru culoare, au dat naştere unor feluri de mâncare fără seamăn.”
Doar de la cate tipuri de prajiturele, prajiturici si alte patiserii au pentru ceai si trebuia sa fie clar ca au o varietate de speriat.
Plus ca la inceputului cartii O poveste cu un hobbit, e o lista de bucate mai lunga decat la o nunta de fitze. Iar Tolkien era totusi englez.