Vă spuneam de curând că am citit ceva interesant despre căsătorie și iubire. Uf! Vechea poveste cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” Mă lași! De aia se și numește poveste, pentru că e o poveste!
Zan Perrion despre căsătorie
Ceea ce citisem era un interviu cu Zan Perrion, un tip ce e scriitor și ceva coach de relații. Când am citit șapoul, primul gând mi-a fugit la Hitch, filmul ăla cu Will Smith, în care el îi învăța pe bărbați cum să le-o tragă (la figurat…) femeilor. După care am citit interviul și mi-a plăcut tipul. Nu știu cât pr e acolo și cât chiar așa gândește, dar le zicea destul de bine. O frază despre căsătorie mi-a atras, însă, atenția:
Astăzi cu toții vrem/ visăm să ne căsătorim din dragoste. Filmele, poveștile de genul Cenușăreasa – au adus în prim-plan ideea căsătoriei din dragoste și că această legătură durează pe viață. Până acum 150 de ani, căsătoria era un act social. Dragostea este ultimul motiv pentru care se căsătoreau oamenii. […] Și acum încă se aranjează căsătorii pe tot mapamondul. Iubirea și căsătoria au fost distincte. Pentru iubire au existat mereu amanții. Așadar căsătoria nu este nouă, căsătoria din dragoste, da, este.
Și deși o simțeam oarecum, credeam ceva similar, nu am sintetizat-o niciodată așa de bine. La idee mă refer. Când citeam rândurile de mai sus, gândul mi-a zburat instant la toate poveștile alea de iubire din literatura universală, care reflectau, printre altele, și atitudinea vremii. Și adevărul e că nu prea erau povești cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Ba din contră! Sunt povești pasionale, foarte intense, de durată scurtă, de regulă amantlâcuri sau fresce sumbre ale unor familii mohorâte.
Eu despre „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”
Dacă tot am făcut apel la filme și cărți, vă mai zic unul. Meet the Fockers, în care the Fockers aveau un mariaj minunat și după vreo 40 de ani de conviețuire, în care se plăceau în continuare, doar că asta se cam întâmplă numai prin filme. Eu nu prea știu de parteneri care după atâția ani să se mai iubească așa. Aș vrea să cred că e posibil, dar tare îmi e că Beigbeder cam avea dreptate când afirma că dragostea durează 3 ani.
Acum, că v-am arătat că sunt cultă-n cap sau ceva, să trecem la chestii mai serioase. La relații și căsnicii. Și teoria mea conform căreia datorită contextului socio-tehnico-economic am ajuns să fim autosuficienți din punct de vedere logistic și deci nu prea mai avem nevoie de parteneriatele care chiar și pe părinții noștri, care poate că unii din ei s-au căsătorit din dragoste, i-au ținut uniți, lăsându-i să îndure mariaje consumatoare de orice, plictisitoare și tensionate, în cel mai fericit caz. Nu, acum femeile se întrețin singure și bărbații pot să rezolve imediat toate corvoadele casnice care pe vremuri le reveneau femeilor. Așa că, mai ales că foarte mulți sunt dispuși să intre în relații sexuale fără alte obligații, și femeile și bărbații (mai ales!) aleg să se bucure de parteneri timp de câteva ore, fără a veni la pachet cu toate mizeriile care apar în relațiile de durată. Sau aleg să plece atunci când nu se mai simt confortabili. Pentru că ceea ce înainte menținea nevoia unui mariaj, acum a dispărut.
Deci da, hai să ne iubim. Pasional, romantic, pervers. Oricum ar fi. Să ne bucurăm de moment și să ne bucurăm de posibilitatea de a pleca atunci când nu îți mai e bine. Pentru că avem opțiunea renunțării la parteneriat și a hrănirii cu dragoste atât cât ea există. Cam așa văd eu povestea asta. Dar poate că mă înșel…
Fotografia este dintr-un film despre căsătorie și amantlâcuri și iubire, care îmi place mult, Legături Primejdioase.
stii si tu ca gresesti. Orice relatie de durata are nevoie de libertate, fiecare dintre parteneri are nevoie de libertatea lui, si depinde numai de nivelul lor de educatie ca asta sa nu degenereze. Si ar mai fi ceva de pus in ecuatia asta …pe care vad ca nu l-ai luat in considerare: copii. Ei au nevoie de modele, au nevoie sa inteleaga ce inseamna o relatie, cum trebuie sa fie comunicarea intre parteneri, etc. Dragoste placuta iti doresc!