Mergeam zilele trecute pe stradă și m-a apucat pur și simplu pofta de vizitat expoziții de artă. Trecuse ceva vreme de când nu mai fusesem prin niciun muzeu sau galerie și parcă viața mea nu e completă doar cu E3 (pentru cunoscători). Așa că duminică mi-am făcut program de culturalizare. Și cum am zis-o în repetate rânduri pe aici, eu sunt în primul rând o fană a artei moderne, prima oprire a fost la MNAC.
Despre MNAC
Mereu am considerat că Muzeul Național de Artă Contemporană nu se ridică nici la genunchiul broaștei altor astfel de stabilimente din lume, deși are un potențial fantastic, dar parcă azi a fost mai rău ca oricând. Am început promițător de la poartă unde un jandarm m-a informat senin că la muzeu accesul e doar pietonal. Deci marea parcare din față, acum plină de expozanții de la târgul de nunți, este degeaba. Buuuun. Pe de altă parte, când am luat-o la pas spre intrare, i-am mulțumit jandarmului în gândul meu că nu m-a lăsat să îmi distrug mașina în craterele atomice din față intrării la Senat…
Odată intrate în clădirea muzeului, ne-am îndreptat spre casa de bilete când alt paznic a strigat agresiv că să trecem întâi pe la ei, prin poarta bipăitoare, ca să nu punem vreo bombă pe scaunele inepților și inapților de parlamentari.
Trei expoziții. Cea de la parter, neinteresantă pentru preferințele mele, o serie de videouri, însă frumos dispusă. A doua, o reuniune de lucrări ale artistului Liviu Stoicoviciu, m-a lăsat la fel de rece. Iar a treia… artă contemporană să fie, dar să o înțelegem și noi! „Sunt omul invizibil” a fost un pic cam prea abstractă pentru puterea celor doi neuroni de blondă care se plictisesc în căpșorul meu. Printre altele, am simțit nevoia să vă arăt și vouă explicația unui filmuleț cu un domn ușor deranjat… care rula pe un ecran în penumbră. Așa că am fost rebelă și am încălcat regula de a nu fotografia exponatele fără a plăti o taxă suplimentară.
Chiar, știe cineva de ce doar în România a mai rămas stupizenia asta de restricționare cu fotografiatul?! Pentru că și la cel de-al doilea muzeu ni s-a comunicat același lucru.
Barul de la ultimul etaj, acolo unde simțeam nevoia să mă hidratez după consumul emoțional al ultimei expoziții, era cât se poate de gol. Sau poate că el în sine era o operă de artă abstractă. Cert e că pe formularul de sugestii final, eram întrebată despre impresia pe care mi-au lăsat-o și serviciile de la bar, printre altele.
Despre Muzeul Colecțiilor de Artă
De acolo, pentru că primisem recomandări bune și nu am fost niciodată, am pornit spre Calea Victoriei, la Muzeul Colecțiilor de Artă. Ca să vedem și ceva artă… Și chiar am văzut. Constituit din colecții private, care au ajuns într-un fel sau altul, cel mai adesea prin donații, în patrimoniul statului, muzeul este mare și destul de interesant. Evident, foarte multă artă românească, dar și internațională.
Am văzut un Van Gogh, ceva grafică, dar pe care nu l-aș fi recunoscut ca atare. Am văzut mult Grigorescu, Tonitza și foarte mult Iser. Băiatul ăsta se pare că a fost foarte productiv. Și alții, mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Și pictori străini, ale căror tablouri cu linii și lumini splendide m-au făcut să înțeleg de ce nu avem mai mulți reprezentanți în istoria artei mondiale sau cel puțin europene.
Singura mea obiecție vizavi de acest muzeu este modul de expunere. Ziua însorită ce se răsfrângea prin geamurile mari ale Palatului Romanit punea multe vitrine în contre jour și coroborată cu proasta amplasare a spoturilor, cu greu găseai un unghi potrivit din care să poți observa o grămadă de uleiuri sau tablouri acoperite de geam. Altfel, e un loc frumos de vizitat. Poate mai pe la amurg.