E luni semi-dimineață și o prietenă mă întreabă pe mess: ”Ce faci?”. ”Nimic”, îi răspund. Ea se amuză. Însă spun asta pentru că așa simt. Nu e o figură de stil.
E o zi de luni mohorâtă dintr-o săptămână care nu mă face să aștept cu nerăbdare nimic, în care trebuie să-mi mobilizez toate resursele de răbdare și intelectuale pentru a lucra la o disertație care nu îmi face plăcere dar pe care sper ca la final să o simt ca pe o eliberare, o luni în care stau și frunzăresc bloguri, caut povești și imagini.
În drum spre birou citeam Bazaarul de lunile astea și am descoperit acolo un mini interviu cu o femeie pe care o admir, Manuela Plăpcianu, CEO la Artmark, pe care o știu de la sală și din poveștile din Artmark. Ea vorbea despre artă, evident, menționând lucrările unei pictorițe, iar articolul era ilustrat cu unul din tablourile acesteia, care mi-a atras atenția. Și mă gândeam cum într-o lume ideală aș avea o casă frumoasă, luminoasă, minimalistă, cu parchet alb antichizat și o canapea albă de catifea (asta chiar că e utopie!) și pereții împodobiți cu tablouri mari, spectaculoase și foarte colorate, ca cel care mi-a atras atenția. Așa că m-am apucat să caut mai multe lucrări ale Leei Rasovszky pentru că mă gândeam să scriu despre ea o postare din seria celor artistice pe care le mai adun aici din când în când. Dar restul picturilor sale m-au lăsat mai mult decât rece.
Mi-ar mai fi plăcut să scriu despre lucruri frumoase. Despre dorințe împlinite. Despre locuri care m-au umplut de senzații plăcute. Dar parcă simt o paralizie. Știu teoriile motivaționale. Știu că așa sunt eu când sunt stresată. Știu că ar trebui să mă bucur de lucruri mărunte. Și îmi iese mult prea rar. Pentru că eu sunt un om al lucrurilor mari. Iar când nimic nu se leagă, degeaba îngrămădești multe lucruri mici de diverse forme pentru că mereu vor rămâne spații amorfe, crăpături și goluri printre ele.
Deci ce fac? Nimic. Nu mai știu nici măcar cum să caut soluții.
