Scriu în presă de 17 ani. La aproape 14 ani mi-a apărut primul articol ce îmi purta semnătura într-o revistă publicată la nivel naţional. Câteva zile mai târziu, când s-au plătit salariile, m-am oprit la cofetărie în drum spre casă şi am luat prăjituri ca să fac cinste. Erau primii mei bani câştigaţi din munca mea! Şi am fost foarte mândră de asta. Cred că am fost mai mândră de asta decât de faptul că zece litere înşirate într-o anumită ordine la sfârşitul articolului compuneau numele meu (deşi continui să-mi păstrez articolele pe care le scriu). Eram de fapt un nume şi atât. Acum nu mai sunt doar un nume, sunt şi o faţă asociată numelui, dar pe atunci jurnaliştii erau doar jurnalişti. Nu am simţit prea tare nici atunci nevoia de a-mi citit numele tipărit, iar acum mi se pare un lucru normal şi nu sufăr dacă dintr-o eroare scapă vreun articol nesemnat, ba mai mult, nu semnez styling-ul şi producţia la pictoriale. Dar asta se întâmplă pentru că lucrez în presa scrisă de aproape un majorat. Pentru mine asta e normalitatea.
Însă asist la un fenomen ciudat. Revistele se închid. Şi îmi pare rău. În general nu o să prea găseşti oameni din print care să nu mai spere încă la viaţa cuvântului tipărit. Dar na, suntem nişte idealişti. Pentru că online-ul îşi ia avânt. Am asistat la dezvoltarea fenomenului de la început. Îl înţeleg teoretic, dar mi se pare a fi un jihad în practică. Mi se pare o spoială care ascunde o foame de bani şi atât. Dar chiar şi aşa, online-ul este mult mai vizibil. Este practic accesibil oricui şi, deci, expunerea este mult mai mare. Aşa că în toată această vrie, mă întreb de ce unii încă mai tânjesc după print. Oameni noi, cărora nu le-a curs tuşul prin vene.
Avem adesea cereri de la diverse domnişoare de a poza în revistă, dar numai dacă apar efectiv în revistă, nu doar pe site. De ce? Playboy în România se găseşte greu la chioşcuri, are un tiraj care nu se compară cu cel american, de exemplu, şi nici nu mai are o televiziune în spate care să susţină fabricarea de vedete. În schimb, site-ul are un număr impresionant de unici (vizitatori, pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu cuantificarea audienţei online). Şi totuşi fetele astea vor să îşi expună nurii doar pe hârtie. Că ajung apoi şi pe site, nu le pasă în mod special. Nu, nu, acolo, pe posterul de lipit pe perete.
Varianta intelectuală, însă, a acestei dorinţe vine de la studenţi. Sau bloggeri. Toţi îşi doresc să ajungă în print. Chiar dacă bloggeri fiind, de exemplu, au un renume. Dar nu, năzuinţa maximă este ca numele tău să apară tipărit. Şi mă îndoiesc că toţi aceşti dornici sunt mânaţi de nevoia de a-i arăta bunicii de la ţară bucata de hârtie pe care cineva i-a iscălit cu litere bolduite.
Clienţii de publicitate, la rândul lor, îşi doresc să vadă ştirile despre brand-urile lor tot în presa tipărită mai curând decât în mediul online.
Aşa că pur şi simplu mă aflu în faţa unui fenomen pe care nu mi-l pot explica. Parcă ideea narcisică (pe care o poţi aplica şi la dudui, şi la scriitorii aspiranţi, şi la brand-urile în goană de brand awerness) era de a ajunge la cât mai multă lume. Iar mie îmi dă cu virgulă în toată povestea asta. Vrem să fim văzuţi, dar nu oricum? Ori poate nevoia e de a fi ţinuţi în mână? Dar şi tableta de pe care îţi citeşti ştirile tot în mână e ţinută… Că până la urmă mă îndoiesc că e vorba doar de nostalgie, sunt sigură că nu e vorba de ceva de genul să vorbim la telefonul fix că e mai cool decât să ne plimbăm cu mobilul prin parc. Nu, sigur nu e asta! Şi atunci ce e? De ce toată lumea se chinuie să îşi facă poze cu un muribund? Iar asta o spune o fiică a muribundului, care îl iubeşte necondiţionat, care atâta vreme cât vor exista reviste tipărite, ea le va cumpăra. Dar zău dacă înţeleg fenomenul! Deci luminaţi-mă şi pe mine, vă rog.
Andra … si eu as vrea sa-mi aud vocea pe vinil, insa nu voi da banii pentru un asa capriciu. Si chiar daca odata voi da, sigur nu o sa fie vreo afacere, de ambele parti. Asa ca pana atunci, voi apela la ceva mult mai rapid: un simplu mp3 :)
pe mine nu ma mira deloc dorinta lor de a aparea in print. In primul rand conceptul in sine: revista. Nu ne putem imagina (inca) o revista publicata exclusiv online. mentalul nostru nu poate asocia semnificantului „revista” decat un referent fizic, in print. Apoi, revista este colectionabila, o poti darui, arata, prezenta, chestuini care se fac mult mai greu doar cu o versiune online a ei.
Pe de alta parte, cateva probleme, una cel putin esentiala are si revista actuala, fie ea pe hartie sau online. Din punctul meu de vedere, revista nu mai respecta conceptul initial, originar. Playboy inseamna in primul rand o vedeta. O adevarata vedeta. Mai mult inseamna „doar NOI o putem dezbraca pe Cutareasca”. La capitolul „vedeta” mai putin conta ca respectiva sa fie 90-60-90 cat simplul fapt ca e vedeta (cu atat mai mult in zilele noastre cand photoshopul, unghiul bun de pozare, conceptele, etc, rezolva priblema unui fizic care nu e tocmai de model). Frumusetile, miss-urile nu au fost niciodata neglijate dar revista avea conceptul vedeta + necunoscuta apetisanta, necunoscuta ce era transformata in vedeta de revista.
Imi pare rau sa iti spun, dar Playboy-ul romanesc nu mai are vedete de…multi ani de zile. Doar false vedete, galeria si categoia show-urilor aproape imunde de pe la diversele televiziuni si tabloide. Pana nu va veti intoarce la conceptul acesta, nu veti reda oamenilor „nevoia” de a astepta urmatorul numar care o data aparut sa se „vanda ca painea calda”!
Nu stiu daca ati incercat, dar teatrele sunt pline de tinere actrite, unele au inceput sa isi castige statutul de vedeta si pe scena si pe ecrane (Iulia Lumanare, Antonia Ionescu, Mirela Zeta..asta asa, pentru a iti da cateva exemple ce imi vin ultra rapid in minte). Vedeta esti si tu! Si nu protesta vehement, ca ” nu tine” :) si culmea e ca, daca imi aduc aminte bine, pe vremea cand lucrai la o alta revista, ai pozat si ai declarat ca ai poza si pentru Playboy. Iar culmea culmilor este ca pot sa pariez oricat fara sa am emotii: tu nu vei poza dar revista o sa fie in continuare plina de pseudo-vedete (cat despre actrite, vedete reale de televiziune, etc cred ca nici nu are rost sa vorbim.
Probabil te-a enervat mesajul acesta insa sper sa iti dai seama ca el nu este „un rautacism” si ca resortul din care e scris e acela de fan real :)
Haha, nu m-ai enervat! Ai perfecta dreptate in legatura cu lipsa vedetelor. Insa trebuie sa tinem cont de trei lucruri majore:
1.Presa este in cadere libera si nu mai beneficiaza de bugete reale.
2.Majoritatea vedetelor cu adevarat vedete de la noi au pozat deja in perioada de glorie a revistei.
3.Vedetele toate au devenit niste doamne si nu se mai dezbraca asa usor.
Cat despre actrite, da, am incercat la ele si desi in vreun film nu au nicio problema sa isi dea hainele jos, cand vine vorba de Playboy refuza cu gratie propunerea.