E o vorbă în înţeleapta cultură urbană care zice că Once you go black, you can’t go back. Mă amuză tare această expresie, dar mi se pare că simbolic poate fi extrapolată şi la alte lucruri. Şi exact despre unul din astea vreau să vorbesc.
La un moment dat, cel mai adesea prin adolescenţă, începem să vorbim urât. Poate că e cool, poate că încercăm să ne aliniem grupului sau cine ştie de ce începem să folosim tot felul de cuvinte. E un subiect de cercetat. Dar nu acum. Acum să revenim la faptul că ajungem să vorbim urât (adică urât după concepţia ipocrită populară). Unii mai bagă câte un „pizda mă-sii” din când în când, iar la alţii limbajul e mult mai colorat. Şi ne distram aşa câţiva ani, după care ajungem să facem copii şi brusc ne aducem aminte că ar trebui să-i învăţăm să vorbească frumos. Şi îi caftim de ficare data când buzicile lor nevinovate rostesc câte o pulă despre care nu ştiu de fapt nimic. Dar cum de au auzit cuvântul respectiv, când noi ne-am controlat atât? Ei bine, părerea mea e că de fapt controlul este doar unul superficial. Pentru că odată ce ai achiziţionat un limbaj, nu prea mai scapi de el. You never go back…
În aceste condiţii, când majoritatea ajungem mai devreme sau mai târziu să pronunţăm cuvinte cu p şi f şi alte litere, de ce să ne mai ascundem aşa după deget şi să-i mustrăm pe cei mici care nu fac decât să îşi dezvolte limbajul şi să se adapteze societăţii? Până la urmă nu toţi go black simbolic la un moment dat?
Nu toți. Nu.
Am observat ca in ultimul timp chiar si copiii mici de calsa zero sau intai invata sa foloseasca cuvintele cu p si f de la colegii lor.
Ajung acasa si desi devreme au idei si limaj format in anturajul de la scoala.