Lună de lună, când marile vedete autohtone se consideră prea importanţi să-mi răspundă la interviuri, trebuie să-mi fac documentarea pe net pentru a scrie articolul despre un bărbat care se îmbracă bine şi poate fi desemnat fashion icon. Aşa că aleg dintre actori, cântăreţi, persoane publice în general, vedete internaţionale. Şi în căutările de informaţii despre stilul lor vestimentar ajung inevitabil la articole publicate pe site-ul GQ.com în care istoria vestimentară a diverşilor bărbaţi este luată la bani mărunţi din momentul în care au început să scoată capul în lumina reflectoarelor.
Ceea ce mi se pare stupid în toată această evaluare critică este modul în care abordează problema. Comentează ţinute pe care aceştia le-au purtat acum 20 de ani şi care, ce să vezi?!, privite prin prisma modei actuale, sunt horror. Dar ce să-i faci dacă pe atunci costumele bărbăteşti nu era slim cut, ci oversized, cu pantaloni cu pense de rivalizau cu şalvarii clovnilor? Şi eu mă uit la poze din tinereţe cu mine şi realizez cât de penibil eram îmbrăcată uneori. Penibil pentru acum, însă foarte cool pentru atunci. La fel şi pictorialele din reviste. Luna asta Playboy-ul împlineşte 15 ani şi lucrând la numărul aniversar am răsfoit arhiva de la începuturi. Vai de capul meu! Doar că problema ar trebui pusă doar în cazul în care stylingul de la nişte poze de acum este comparabil cu cel de acum 12 ani (aşa cum vedem adesea prin seturi de poze trimise de diverse dudui), nu despre cum era atunci. La fel şi în cazul comentării stilului anumitor personalităţi. Un adevărat critic de modă, cult şi cu simţ estetic, ar trebui să comenteze vestimentaţia cuiva în comparaţie cu trend-urile vremii nu cu imaginea actuală a stilului. Pentru că e ca şi cum ai zice despre o poza cu Sisi că ce penibilă e cu rochia aia umflată şi umerii pe afară.
Şi eu care credeam că diletanţi sunt doar pe la noi, dar se pare că şi la case mai mari e la fel…
