Gata, ăsta e ultimul episod thailandez: street food. Că deja a trecut mult de când m-am întors. Deja mă gândesc la următoarea vacanţă. Bine, nu că ar fi planificată, dar o vacanţă e mereu bine-venită. Oricând, oriunde. Bine, aproape oriunde…
Am păstrat oarecum ce e mai bun la urmă: adică mâncarea stradală, motiv pentru care Thailanda în general şi Bangkokul în special, sunt faimoase. Cum nu sunt vreo mironosiţă (evident, asta dacă nu cumva am chef să fiu), mănânc oriunde şi oricum. Aşa că nu a contat prea mult salubritatea dughenelor care îmi preparau mâncarea. Singura mea supărare e că nu eram capabilă să mănânc atât cât mi-ar fi plăcut.
Am mâncat thai şi chinezesc (cred – că doar eram în China Town), dar mai ales am savurat spectacolul străzii. Erau momente în care mă opream pur şi simplu pe trotuar şi priveam desfăşurarea de forţe, ligheanele pline cu diverse, ceaunurile în care sfârâiau chifteluţe de peşte, maldărele de fructe, instalţiile artizanale cu butelii şi toată agitaţia din jur. Ce mai conta că aerul era plin de gaze de eşapament, că praful poate că se aşeza comod pe fiecare îmbucătură expusă în galantare, ce mai conta că peştele era tranşat pe un taburet plin de sânge? Detalii… Mâncarea era gustoasă, aşa cam cum e orice prăjit, la naiba! Şi, bonus, nu am pătimit nicio indigestie, intoxicaţie sau mai ştiu eu ce.
Am inclus aici şi ultima poză care nu e tocmai de pe stradă. Aşa cum ne ziceau şi la şcoala de gătit, doar faptul că e pe o farfurie de porţelan, cel puţin îi dublează preţul. Dar pentru că suntem la capitolul mâncare, am zis că trebuie să includ acest fel fenomenal în descrierea mâncărurilor thailandeze. Este vorba de o salată de floare de bananier pe care am mâncat-o la restaurantul cu specific thailandez, Soul Food, despre care am mai scris. Povestindu-le de curând unor prieteni despre această salată, am realizat că nu o pot compara cu nimic din ceea ce ştim noi. Poate că la textură ar semăna cu nişte andive cărnoase şi ceva mai gumoase. Dar nimic mai mult. Trebuie pur şi simplu încercată. Nu am mâncat şi desertul la restaurant, pentru că peste stradă de ei se află poate cel mai faimos loc cu mango sticky rice din Bangkok, al căror desert îl încercasem data trecută şi la care încă mai jinduiam. Văd că am ratat să pozez (las’ că am pozat-o anul trecut) tăviţa de la Maevaree cu orez lipicios, cel mai bun mango pe care l-am încercat vreodată (au ferma proprie!) şi sosul de lapte de cocos proaspăt, dar vă spun că e un must să ajungeţi şi pe acolo în caz că treceţi prin Bangkok.