MOMENTE, LOCURI, OAMENI [1]

V-am mai spus ce mult îmi place de Mazi? Ei bine, da! Am cunoscut-o live la botezul fetiţei unei minunăţii de prietene comune, am sporovăit toată seara şi de atunci am început să fiu o cititoare fidelă a blogului ei (înainte îmi aruncam câte un ochi din când în când, mai mult atentă la reţete decât la omul din spatele postărilor). Au mai fost articole de ale ei care m-au inspirat, dar uite că pe ăsta am chef să-l plagiez în fond, dar nu şi în formă. Şi asta pentru că îi împărtăşesc opinia despre călătorii. Singura diferenţă este, însă, că eu urăsc să despachetez la întoarcere… cu făcutul bagajelor nu am nicio problemă. Pentru că e parte a ritualului!

Am prins microbul călătoriei de mică. Sau, mai bine zis, cred că am gena umblatului prin lume în sânge. X-ul şi Y-ul moştenite de la ai mei, călători pasionaţi la rândul lor, mi-au dat mâncărici în talpă, iar steluţa a strălucit acolo sus şi a aliniat oarecum drumurile. Se putea mai mult, mult mai mult, dar să nu-l mâniem pe Dumnezeu!

Când eram mică ai mei m-au dus prin toată ţara, iar ce nu am apucat să văd atunci, am văzut acum, mai târziu. Maramureşul mi-a rămas încă nebifat. Şi la 10 ani am ieşit prima oară din ţară. A fost un entuziasm nemărginit atunci când autocarul de Grecia trecea podul la bulgari. Iar de atunci, amintirile au început să se ţină lanţ, să formeze şiraguri lungi de momente, locuri, oameni…

¤ În acea călătorie spre Grecia am fost impresionată de drumul prin munţii Bulgariei pe care l-am parcurs mâncând o pungă mare de arahide crude. După care mi-a fost rău.

¤În Grecia mi-am aniversat schimbarea de prefix: făceam 10 ani! Nici nu ştiu ce amintire să aleg de atunci. Poate că dansul frenetic în autocar de ziua mea sau sendvişurile cu de toate mâncate de la căruciorul de pe stradă din Atena în mijlocul nopţii agitate aşa cum Bucureştiul nu avea la acea vreme.

¤Tot de ziua mea, ceva mai târziu, am ajuns în primul parc de distracţii mai de Doamne-ajută, deşi nici el impresionant, în Budapesta. Amintirea care mi-a rămas cel mai bine conturată este cea a mâinilor mele transpirate de emoţie şi soarele arzător de sfârşit de iulie, care alunecau pe „centura de siguranţă” masivă a unei maşinării care mă întorcea cu capul în jos, dându-mi astfel o senzaţie de nesiguranţă. Şi totuşi, a fost fantastic!

¤O altă vacanţă cu ai mei, de data asta în Turcia mi-a impregnat amintirea unor languste delicioase şi scumpe mâncate pe malul mării şi senzaţia de „eu am mai fost pe aici” pe care am avut-o când mă plimbam prin arşiţa ruinelor de la Troia. O Troie pe care atunci când o văzusem demult la televizor, în emisiunea lui Aristide Buhoiu, îmi zbârlise tot părul…

¤În acelaşi an, am străbătut întreaga Europă, la bordul unui autocar plin de puştani, într-o călătorie aproape iniţiatică până în Anglia. Dormitul pe jos, pe intervalul dintre scaune a rămas legendar. La fel şi noaptea dintr-un hostel nemţesc în care am stat la poveşti cu tineri de prin toată Europa. La Bruxelles m-am plimbat pentru prima oară aproape de capul meu (eram doi) pe străzi, fără să trebuiască să urmez pe nimeni sau să dau raportul. Iar în Anglia amintirile se agită frenetic să fie alese… pick me! pick me!… Greu! Pentru că am de ales între distracţia dintr-un waterpark acoperit, la pachet cu îndrăgostitul la prima vedere de Nick, senzaţia deja familiară de „am mai fost pe aici” de la Stonehenge, începutul unor lungi ani de consumat la micul dejul cereale cu lapte, mândria cu care am realizat că pot face faţă fluent unei conversaţii cu englezi get-beget pe teme socio-filozofice (da, şi ce dacă aveam doar 14 ani?!) şi cred că prima carte de bucate pe care am dat eu banii şi care încă tronează la loc de cinste în bucătăria mea.

¤În anul următor, o altă tabără şi-a lăsat amprenta în memoria mea: vacanţa în Pula. Croaţia. Şi aici amintirea cea mai jucy se învârte în jurul unui băiat. Marko. Plăcere, mândrie, Hugo Boss.

¤La liceu am plecat într-o altă semi-tabără, cu autocarul prin Europa. Din Veneţia am rămas cu o îmbrăţişare. De la Milano cu o porţie de farfarele cu somon. De la Marsilia cu iarba groasă, cărnoasă şi pufoasă dintr-un parc. De la Monaco, am plecat cu dor în suflet. Dorul de a trăi acolo. Dor neostoit. La Paris eram pentru a doua oară, însă de data asta amintirea de bază este un pui de somn tras într-una din alveolele retrase ale Louvre-ului, în care arareori pătrundea cineva. Iar la Viena am făcut cunoştinţă cu Prater-ul, minunăţia de parc de distracţii…

¤Din prima mea plimbare la Paris, în iarna lui 1999, m-au marcat copacii împodobiţi ca nişte cadouri imense de pe Champes Elysee şi distracţiile din tabăra de bază, acolo unde eram la o reuniune a presei pentru tineret din toată Europa. Oameni mulţi şi frumoşi.

– va urma –