Mulţi ani în urmă, dar chiar foarte mulţi, când abia intram în contact cu ceea ce înseamnă cultura buddhistă, am citit o carte fenomenală: Al treilea ochi. A fost fascinantă şi continuă să rămână aşa.
Povestea creşterii şi dezvoltării unui lama dintr-un copil mai mult sau mai puţin obişnuit mi-a deschis apetitul pentru ceea ce se întâmplă în acea parte de lume şi pentru ceea ce există dincolo de puterea noastră grosieră de percepţie. De atunci am mai citit mult, am ajuns şi în fapt aproape de miezul buddhismului şi am mai înţeles lucruri. Însă povestea celui de-al treilea ochi a rămas. Cartea era scrisă la persoana întâi şi lăsa să se înţeleagă că sunt amintirile unui lama tibetan venit în Occident pentru a promova cultura şi credinţa lor.
Lobsang Rampa a mai scris şi alte cărţi pe aceeaşi temă, dar deşi le aveam în bibliotecă, nu le citisem pe toate. În ultima vreme am zis să-mi închei zilele agitate cu o lectură ceva mai meditativă, aşa că am început să citesc Roba tibetană, de acelaşi autor, care se petrece tot în copilăria plină de învăţături a micului viitor lama. Doar că, într-o seară nefastă de mai, am avut curiozitatea să văd cum arată Lobsang Rampa. Google. Tastare. Wikipedia. Dezamăgire!… Lobsang Rampa este doar un pseudonim al unui englez uşor sărit de pe fix, ar spune unii, care se crede un lama tibetan în esenţă şi care nu a pus niciodată piciorul fizic în Tibet. Însă susţine că a călătorit astral într-acolo.
Cine sunt eu să decid dacă aşa a fost sau nu (mai ales că ştiu că acest lucru este posibil), să cred că este un nebun genial sau doar un scriitor talentat. Oricum ar fi, dezamăgirea mea a fost imensă pentru că tot ceea ce credeam, imaginile despre iniţiaţii tibetani pe care le-am zămislit în propria-mi imaginaţie nu sunt decât proiecţia poate infidelă a imaginaţiei altcuiva… nu reflexia blurată a unor realităţi spectaculoase. Căzătura a fost violentă, abruptă, zguduitoare. E foarte greu să renunţi la ceea ce ţi-ai dorit să crezi. Pentru că mereu credem ceea ce vreme, fie real sau imaginar. Iar pe baza credinţelor noastre, construim castele… de nisip!
Am închis cartea întristată şi am lăsat-o să se odihnească pe noptieră. Eram prea supărată pentru a continua. Am continuat totuşi a doua zi pentru că oricum citesc o groază de romane, deşi ştiu că sunt ficţiune. Aşadar, am continuat să citesc romanul Roba tibetană, având însă gustul sălciu al dezamăgirii prea adânc implantat în papile.
