Revista The One (care, apropo, serbează luna asta 100 de numere, deci La mulţi ani!) este printre puţinele reviste pe care sunt dispusă să dau banii. Pentru că ai şi ceva de citit în ea, nu doar poze frumoase. La unul din articolele de citit din numărul ăsta vrea să mă şi refer. De fapt, să-l iau mai curând ca punct de plecare al dezbaterii mele.
Alina Aliman, care este pentru The One doar editorialistă, ea având normă întreagă la Glamour, scrie un articol despre combinarea timpului dedicat muncii cu cel personal, despre tendinţa tot mai evidentă de a dispărea linia de demarcaţie între birou şi casă. Nota generală a articolului, dată de experţii citaţi, este că este clară nevoia de a separa cele două câmpuri. Poate că din punctul de vedere al psihologului, care ştie teoriile, şi eu aş fi de acord cu această delimitare. Însă lucrurile nu sunt chiar în alb şi negru de fiecare dată.
Eu sunt o persoană prin definiţei multi-tasking. Altfel nu mă simt bine şi mereu am fost aşa. Poate că e o labilitate. Poate că e doar o consecinţă a plictiselii care mă poate încăleca foarte uşor, ca să nu-i zic lipsă de consecvenţă. Pentru că nu cred totuşi (da, da, ştiu, wishful thinking) că este o lipsă de consecvenţă, ci mai curând nevoia variaţiunilor consecvenţei. (Mamă, cum sună asta!) Ideea e că mă pot descurca foarte bine cu mai multe sarcini în acelaşi timp. Dacă sunt la birou, de exemplu, singura nevoie este de a-mi nota toate taskurile astfel încât să nu le uit, însă jonglarea între ele mi se pare uşoară.
Ştiu că teoriile organizaţionale vorbesc despre neîntreruperea a ceea ce faci pentru a răspunde imediat la un mail care ţi-a penetrat inboxul sau pentru a schimba amabilităţi cu vreun prieten pe facebook, dar eu nu am nicio problemă în a reveni de unde am plecat, asta, evident, când nu sunt îngrozitor de presată de timp. Ceea ce rar se întâmplă pentru că, chiar şi aşa, în lipsa mea de focusare ca la carte, sunt destul de organizată.
Dincolo, însă, de aceste fapte concrete, mă gândeam cât de plăcut este ca în timpul orelor de lucru să poţi să tragi o fugă la masaj sau să iei masă cu vreun prieten. La fel cum nu mă deranjează nici să muncesc în afara orelor de program. Şi asta pentru că îngradirea impusă de alţii mi se pare unul din cele mai oribile lucrui din viaţă. Faptul că de la 9 la 6 se presupune că trebuie să munceşti iar apoi să te relaxezi, să faci curat în casă şi cumpărături este doar o convenţie stupidă în opinia mea. Mai ales că munca mea sare de multe ori din schema de lucru. Seara sunt evenimente la care trebuie să particip, asta când nu sunt la cabinet unde clienţii îmi vin după ce termină ei programul corporatist de muncă. Aşa că cine zice că nu poţi să faci o pauză de muncă pentru a trage o fugă la sală pentru ca apoi să revii la lucru? Eu zic că asta ţine numai de time management şi de priorităţi.
În articolul din revistă se vorbea şi despre lucrul de acasă. Sau din spaţii necorporatiste, cum ar fi o bancă în Cişmigiu sau o cafenea dichisită. Şi pentru un astfel de mediu sunt în totalitate de acord. Comunicarea cu oamenii cu care lucrezi este la fel de facilă pe toate modalităţile online ca şi cea orală din interiorul unui birou. Iar serenitatea locului nu poate să-ţi facă decât bine în procesul lucrativ. De multe ori mi-am dorit să-mi iau laptopul în braţe şi să mă duc într-un loc frumos din care să scriu fie pentru revistă, fie pentru cabinet. Şi chiar şi de acasă. De ce nu ai putea să scrii ceva, de exemplu, când ai în cuptor o prăjitură şi aerul pe care îl respiri miroase a vanilie şi zahăr? Pentru că nu ar mai fi numită muncă? Pentru că munca = corvoadă şi nu trebuie să ne bucurăm de ea? Ba pe naiba! Munca ar trebui să fie plăcere… Ştiu, sunt prea puţini cei care se pot lăuda că munca lor este şi plăcere, nu doar necesitate. Dar uneori parcă stă în puterea noastră să mai schimbăm una-alta în viaţa noastră; poate că uneori e sănătos să fim anarhişti…
