DIPLOMĂ DE ÎNRĂMAT. ŞI ATÂT.

Provin dintr-o familie de profesori universitari. Din acea vreme în care profesorii universitari erau undeva acolo sus, aveau un statut, o prestanţă şi o calitate. Ba chiar am cochetat şi eu cu ideea la un moment dat de a rămâne în facultate în calitate de asistent. Dar mi-a trecut repede încântarea asta adolescentină şi acum mă gândesc că mi-ar fi fost ruşine să spun că sunt colegă de breaslă cu ce specimene există prin universităţile actuale.

Din fericire, acum nişte ani, când eram studentă, încă am mai prins nişte profi dedicaţi, din vechea generaţie. Nu prea mulţi, ce-i drept. Dar am prins şi foarte mulţi frustraţi. Însă, parcă în ultima vreme aud din ce în ce mai mult că materiile programelor universitare sunt schilodite de frustrările unor incapabili. Profesori, şi mai ales profesoare, care îşi varsă pe bieţii studenţi buimăciţi veninul sedimentat din lipsă de activităţi care să-l zgâlţâie, profesori care îşi schimbă crieteriile de evaluare cu două ore înainte de examen, profesori care te pun să cumperi vrafuri de manuale pe ale căror coperţi tronează iscălitura proprie, dar care apoi nu sunt capabili să reproducă sau să explice propriile producţii şi lista ar putea continua.

Am făcut un master, la vrema lui, din care nu am rămas cu nimic. Da, e simplu să spui că e vina învăţăcelului, că dacă vrei să înveţi, înveţi oriunde, indiferent de colegi şi profesori. Însă nu e chiar aşa. Înţeleg de ce părinţii se luptă feroce să îşi înscrie copilul la câte o învăţătoare mai destoinică, deşi uneori e cam dusă la extrem această activitate. Dar mediul chiar este motivant. Şi când aterizezi la o formă de studiu superior unde te-ai aştepta să îţi definitivezi cunoştinţele şi realizezi că profii sunt picaţi din pom, ca nimănui nu-i pasă, ajungi să iei exemplu şi să te laşi purtat de curent până la obţinerea unei diplome care să mai ocupe un rând din cv. Un alt exemplu sublim de care eu personal nu am avut parte, dar despre care am auzit adesea, este că la master se predă fix aceeaşi materie ca şi în facultate că doar e complicat să te documentezi, să construieşti o materie nouă şi interesantă. Chestia asta ia timp şi timpul e preţios în viaţa unui prof universitare care lucrează „cu publicul” hai să zicem maximum 4-6 ore pe săptămână… Şi când îmi aduc aminte ce-mi povesteşte bunică-mea despre cum îşi făceau ei cursurile, cum le revizuiau de la o săptămână la alta ca să fie cât mai bine construite, cum cercetau, studiau şi încercau cu puţinele resurse de care dispuneau să facă o treabă bună. Ce bătaie era în universitate când cineva mai reuşea să facă rost de câte o carte „de afară” şi tot aşa.

Dacă acceptăm şarada asta care ne înconjoară şi care pretinde că face din noi intelectuali, atunci consider că e ipocrizie curată să arătăm cu degetul către analfabeţii cu diplome universitare, către fabricile de diplome şi alte rezultate ale industriei de profil. Pentru că toate astea nu sunt decât o urmare firească a pierderii încrederii pe care un sistem ţi-o oferă. Chiar mai e vreun sistem în ţara asta în care lumea să nu-şi fi pierdut încrederea?