DIMINUTIVUŢE

În weekend discutam despre posibila mea problemă legată de faptul că poate am ars etapele şi nu am trecut prin copilărie aşa cum se cuvine. Faptul că nu eram o mare fană a copiilor nici atunci, preferând să stau cu ochii căscaţi şi urechile ciulite la oamenii mari, pare să fie un indiciu. Altul, ar fi că acum, ceea ce unii denumesc jocuri, eu prefer să le zic exerciţii, rezonând mult mai bine cu acest termen. Şi că, în general, acum îmi place joaca de oameni mari… Poate sunt eu defectă, deşi nu mi-aş paria banii pe asta.

Deci, poate că sunt eu prea serioasă. Aici aş putea fi de acord parţial cu afirmaţia. Habar nu am cum o să fiu când o să îmi produc propriul plod, dacă o să dau şi eu în mintea copiilor sau o să îmi amintesc acel episod din „Uite cine vorbeşte” când bebeluşul este oripilat de atitudinea complet prostească a adulţilor atunci când au impresia că stabilesc o comunicare cu copilul. Sper să nu o iau chiar aşa de tare pe arătură. Să ne înţelegem, însă, nu sunt împotriva ghiduşiilor, alintăturilor şi hârjonelii. Însă sunt împotriva atitudinii exagerate şi a impresiei de interesant pe care o au cei care poate cred că sunt mai buni, mai plăcuţi dacă regresează la o vârstă incertă de copilaşi neajutoraţi prin folosirea diverselor diminutive. Trebuie să-ţi iei bănuţii, ca să-ţi cumperi nişte hăinuţe pe care le pusesei de câteva zile pe listuţă. Şi dacă tot eşti la cumpărături, te opreşti şi la o ciorbiţă cu smântânică şi pâinică şi închei masa cu o cafeluţă bună… Să fie din top! Că atunci când om creşte mari, nimeni nu o să ne mai considere drăgălaşi şi demni de iubit dacă nu ne alintăm… Not! But again, poate sunt eu aia mult prea serioasă şi excesiv de matură, insensibilă la mărunţişurile vieţii…