VĂ DECLAR PRIETENI

Vor urma două zile cu diverse posturi să le zicem „publicitare” care cu siguranţă că vor interesa doar pe unii. De asemenea, săptămâna asta nu avem masterchef pentru că probele din ediţia trecută nu au fost de creativitate, deci nu mă bag la reprodus. Aşa că se impunea o postare cu subiect şi predicat. Aveam de ceva vreme în cap o întrebare, aşa că o voi afişa acum în acest articolaş.

Se spune pe de o parte că cin’ se-aseamănă, se-adună şi pe de altă parte că prietenii, spre deosebire de familie, poţi să ţi-i alegi. Corecte amândouă. Dar chiar şi aşa, mă surprind de multe ori alegerile pe care le fac unii oameni. Am văzut adesea situaţii în care în postura de „cei mai buni prieteni”, indiferent de genul la care se conjugă sintaxa, sunt nişte diade de tipul prinţ şi cerşetor. Unul din cei doi este sclipitor, iar celălat se pierde în umbră. Şi nu, nu zic metaforic aici, ci la modul cel mai mercantil posibil, la modul în care societatea moderna înţelege aspectul fizic al oamenilor frumoşi şi urâţi sau cel puţin banali.

Hai să zicem că o făptură ravisantă are nevoie pe lângă ea de un trepăduş care să-i confirme statutul, care să o scoată şi mai tare în evidenţă. Dar ce are de câştigat fătuca sau băiatul care trăieşte mereu în umbra prietenului frumos? Ar putea fi o poveste de genul părinţilor care îşi îndeamnă copiii să dea la medicină ca să îşi trăiască prin ei visul neîmplinit al propriei tinereţi. Şi în acelaşi fel şi personajul şters, care nu reuşeşte să-şi depăşească limitările, să aibă impresia că se împlineşte prin realizările şi admiraţia de care beneficiază celălalt, printr-un fel de sistem de radiaţie.

Nu vreau nici să par arogantă, nici insensibilă, însă mă întreb cât sunt de fericite aceste persoane care se mulţumesc să trăiască viaţa altora? Care nu au curajul să strălucească indiferent de aspectul fizic, care nu se mulţumesc, într-un mod cu totul nesănătos, cu prieteni cu care să se asemene şi să poată astfel construi ceva trainic. Pentru că, dacă vreodată ar avea tupeul să ridice capul şi ar călca uşor pe umbra Luceafărului, acesta, neobişnuit cu lipsa de adulaţie, ar renunţa cu uşurinţă la prietenia fragilă pe care o are de la fanul cel aprig. Şi atunci trăinicia prieteniei construite pe temelii de carton s-ar şubrezi considerabil. Nu spun că oamenii urâţi (în accepţiunea populară a termenului) ar trebui să fie prieteni numai cu oameni urâţi, ci mă refer aici strict la acele cazuri pe care le-am descris, sper eu, în suficiente  cuvinte mai sus, care reprezintă o specie aparte în regnul prieteniilor.