De multă vreme nu am mai citit o carte aşa de frumoasă!
Atlasul continentelor înceţoşate este un roman cu o uşoară tentă fantastică, a cărui acţiune se petrece în Istanbulul de foarte de demult şi nu numai. Primele pagini au fost dificile, am fost cât pe ce să mă las de ea pentru că e scrisă într-un limbaj a la Grigore Ureche. Sau pe acolo. Cert e că nu curgea aşa cum eram obişnuită cu beletristica citită în ultima vreme. Însă m-am adaptat repede şi a început să mă prindă. Pentru că este o carte care curge lin, te ia prin învăluire, prezintă poveştile de viaţă ale multor personaje care ajung să interacţioneze la un moment dat şi te învârte de la unul la altul precum într-un vals.
Dincolo de poveste, însă, romanul are o profunzime citibilă printre rânduri care în paginile de final se deschide larg şi interesant, deşi ideea nu e nouă. Şi apropo de final, este o carte al cărui final nu îl ghiceşti până la ultimul paragraf. Când s-a terminat, mi-a părut rău, aş fi vrut să mai trăiesc un timp în visul lui Ihsan Oktay Anar.