AMESTECATE

Am diverse lucruri de făcut. Sunt uşor tracasată. Nu am chef de scris. Însă sunt câteva chestii asupra cărora vreau să-mi exprim opinia. Hai să începem cu cele mai fierbinţi aspecte.

*Protestele. Eu nu pricep de ce românii cunt atât de masochişti. O grămadă din eveimentele istorice ale ţării au avut loc iarna. Unirea, la începutul lui decembrie. Revoluţia, la sfârşitul lui decembrie. Mineriada în februarie. Şi acum i-au apucat protestele în mijlocul iernii. Unul nu s-ar urni când e vreme frumoasă afară! Dar nu, ei trebuie să sufere ca să aibă impresia că e mai de efect rezultatul… Ştiu, e mult mai profundă chestiunea de atât, însă nu m-am putut abţine să nu remarc laitmotivul.

*Porno-şcoala. Un alt subiect destul de la modă în ultima vreme este oripilarea generală vizavi de ce se întâmplă în şcoli în materie de porneturi. Evident că pe vremea bunică-mii, în şcolile separate pe sexe, nu era chiar atât de evident, dar să fim serioşi, când nu au avut loc scene amoroase în rândul adolescenţilor cotropiţi de hormoni şi teribilism? Singura diferenţă este că acum tehnologia face posibilă imortalizarea momentului şi, eventual, răzbunarea pe popularii clasei. Ce bine că pe vremea mea telefoanele mobile nu aveau cameră!

*Risipă. Este o chestie care m-a intrigat mereu: de ce ai da banii pe o plasmă (LCD) cu care să decorezi un perete dintr-un club/ restaurant/ cafenea/ sau orice alt spaţiu public, plasmă pe care rulează pe mut un post oarecare, fie ele de regulă de ştiri sau de muzică, în timp de din difuzoarele din aceeaşi locaţie rulează, la decibeli ridicaţi, o cu totul altă muzică? Nu ai avut altă idee de amenajare? Nu-i bai, nu toţi s-au născut artisticoşi. Dar pune naibii, măcar un montaj făcut special pentru astfel de cazuri, de grafică şi imagini cu o noimă, pe care le poţi digera la pachet cu muzica din încăpere.

*Linişte. Sau mai bine nu. Am observat din ce în ce mai des că în lumea modernă, nu mai suportăm liniştea. Nu putem să lucrăm dacă nu cântă o muzică de fundal, nu putem să dormim bine dacă nu suntem acompaniaţi de zgomotul oraşului şi nu putem să ne simţim relaxaţi dacă tot ce auzim în jurul nostru sunt doar gândurile din propria cutie craniană. Cum de s-a ajuns la această dependenţă de sunete? Da, e o întrebare retorică, evident că s-a ajuns aici prin bunul obicei al adaptării. Dar chiar şi aşa, e o chestie pe care o remarc din ce în ce mai des la mine şi la cei pe care îi cunosc.