DRAGOSTE CA-N FILME

Din nou despre dragoste. Dar nu pot să mă abţin când văd că există, măcar la nivel teoretic, ceva atât de ireal şi real în acelaşi timp. Ştiţi cum erau părinţii Fockers din comedia aia? Care, deşi la vârsta pensiei, încă se iubeau al dracului de mult, atât sentimental cât şi fizic? Ia spuneţi-mi mie cât de des aţi văzut aşa ceva în viaţa reală? Aşa că nu pot să nu remarc atunci când mai dau peste câte un cuplu din ăsta neobişnuit.

Am citit aseară un articol despre Sting şi soţia sa, Trudie. Oamenii, extrem de relaxaţi, vorbeau despre povestea lor de dragoste care durează de vreo 30 de ani. Habar nu am ce se întâmplă de fapt în spatele faimoaselor lor partide de amor tantric, ori ce e dincolo de interviurile de PR, dar de afară este vorba de o frumoasă iubire între doi oameni foarte frumoşi pentru vârstele lor.

Deşi sunt o femeie pofticioasă, cu capricii şi uşor plictisibilă, vreau să cred în această dragoste profundă la care conlucrează ambii parteneri pentru a-i menţine focul mereu incandescent. Însă, aşa cum am mai zis, chestia asta se face neapărat în doi, nu e suficient ca unul să depună tot efortul şi celălalt să nu facă nimic.

Nu cred în relaţiile de tip siamez, ci în cele în care există suficient spaţiu pentru a te putea bucura de clipele petrecute împreună, fără a apuca să te plictiseşti de partenerul cu care te vezi toată ziua şi acasă şi le serviciu şi la distracţii şi la toate cele… Exact despre asta vorbeau şi cei doi. Îmi place să ajungă să-mi fie dor de bărbatul iubit, dar dorul poate să apară şi după o zi, nu neapărat după o săptămână. Pentru că oricât de dragi mi-ar fi unii oameni, nu mă împac deloc bine cu ideea de a petrece timp non-stop cu ei.