Într-o zi m-am dus să mă întâlnesc cu o prietenă care venea cu fi-su. Înainte să ne vedem, puştiul, tocmai venit dintr-o vizită de reciclare de la bunică-sa, a întrebat-o pe prietena mea cum să îmi spună: „sărut-mâna”, „bună”, să îmi spună Andra sau tanti Andra? M-a pufnit râsul! Auzi, tanti Andra! La fel a reacţionat şi prietena mea care i-a spus clar să-mi zică „Bună, Andra”, dar bunică-sa este cea care îl învaţă formulele astea de politeţe pe care noi le considerăm învechite.
Eu, la rândul meu, am fost învăţată de părinţi şi bunici să le vorbesc oamenilor mari cu apelativul „dumneavoastră” şi la persoana a doua plural. Că cică aşa le arăţi respect. Foarte puţini din prietenii de familie au considerat că formularea oficială e desuetă şi m-au invitat să le spun pe nume. Iar acum mă gândesc că nici eu şi nici prietenii mei nu am concepe ca plozii noştri să ne vorbească cu „dumneavoastră”. Nici ei şi nici prietenii copiilor noştri. Pentru că până la urmă respectul nu constă în forma verbală pe care o utilizezi în conversaţii. Întrebarea mea este de ce „cei mari” nu îşi dau seama de asta. Şi cum de s-a produs o schimbare în opinii destul de bruscă practic, pe o diferenţă de doar o generaţie? Sau poate că nu a fost atât de bruscă, având în vedere că pe vremea copilăriei bunicii mele, copiii vorbeau cu „dumneavoastră” chiar şi cu proprii părinţi. Oare de ce e nevoie să ne complicăm exitenţa atât de tare?
