Aglomeraţie mare în program. Mă tot ţin de câteva zile să scriu despre chestia asta pentru că mi s-a părut interesantă, dar uite că tot nu mi-a ieşit. Azi am prins câteva minute, aşa că bag repede un text.
Îmi povestea o prietenă despre teoria sirenelor şi lamantinilor enunţată într-un episod al serialului How I Met Your Mother. Ideea e pe cât de simplă, pe atât de interesantă: ca să nu se complice, bărbaţii aleg să le vadă pe prietenele iubitei/ soţiei ca fiind nişte lamantini, în timp ce pe soţii le asimilează unor sirene. În teorie, sună perfect: oricum noi suntem cei care alegem ce şi cum să percepem, e o chestiune numai de voinţă. Putem să alegem să vedem pe cineva ca fiind lumină sau întuneric, în funcţie de necesităţile noastre interioare. Acum mă înterb, însă, câţi din noi chiar ar alege să-i vadă pe „cei interzişi” ca lamantini. Pentru că, până la urmă, asta e toată frumuseţea jocului: poftitul la ceea ce e interzis, fie mâncare, fie persoane, fie orice altceva. Eu sunt o persoană pofticioasă din toate punctele de vedere şi mă gândesc cât de plată şi insipidă ar fi viaţa dacă aş face un exerciţiu de voinţă şi mi-aş înfrâna orice fel de pofte. Ce m-ar mai bucura, la ce aş mai visa? Că până la urmă toţi avem dreptul să înotăm numai printre sirene. Sunt şi lamantinii drăgălaşi, dar…
