Am constatat că pe măsură ce am crescut în vârstă, şi gusturile mele s-au schimbat. Nu, nu am renunţat să-mi placă bărbaţii înalţi, bruneţi şi cu ochii verzi şi nici pantofii cu toc, ci mă refer strict la gusturile alimentare.
Când eram mai mică, vinul trebuia să fie neapărat dulce sau, în cel mai rău caz, demidulce, apa tonică nu-mi plăcea, uleiul de măsline mi se părea greţos, păpădia (comestibilă şi soră cu ruccola, pe care o consuma mama, era horror), cafeaua era obligatoriu băută cu cel puţin o linguriţă de zahăr, Campari Orange nu consumam niciodată şi lista de amărăciuni poate continua.
Acum vinul dulce nu-mi mai place, cu cât e mai sec, cu atât îl apreciez mai mult. Apa tonică e printre preferatele mele, de uleiul de măsline sunt pur şi simplu îndrăgostită, ruccola aş mânca nonstop, iar în rarele dăţi când beau cafea, nu pun deloc zahăr, dulceaţa laptelui (care e obligatoriu) îmi este suficientă. Campari Orange nici acum nu prea beau, deşi am învăţat să apreciez şi cocktailurile amare. Pentru că de la o vreme am descoperit gustul amar. Poate şi unde odată cu vârsta am înţeles că în viaţă e departe de a fi totul dulce. Dulcele îmi place în continuare foarte mult, dar doar aşa, ca atare, ca desert. Mâncărurile dulci nu le-am apreciat niciodată. Maximul a fost pizza hawaiană, care acum a fost detronată de pizza cu patru feluri de brânză pentru că, da, deşi când eram mică nici nu voiam să aud de brânza mucegăită, acum îmi place foarte mult. Şi şi această brânză are un iz amar. Mă bucur că am reuşit să ajung să apreciez toate gusturile la adevărata lor valoare şi astfel să mă bucur mai mult de ceea ce mi se oferă. Până la urmă şi amărăciunea are farmecul ei…
