Nu știu ce titlu să îi dau acestui articol. De fapt, voi când citiți rândurile astea veți fi trecut deja de titlu, însă eu am început un pic pe dos. Și asta pentru că nu este un subiect foarte clar, ci pur și simplu dezbaterea unei amintiri.
Mai știți cum e când ne uităm la poze din urmă și ne întrebăm oare ce a fost în capul nostru când ne îmbrăcam în felul respectiv? Sau când ne punem la îndoială alegerile de viață făcute cu mulți ani în urmă? Cam despre asta e vorba și acum, doar că puțin diferit.
Am scris zilele trecute un articol despre restaurantul Noma, motiv pentru care mi-am făcut o documentare destul de serioasă. Pe scurt, pentru cine nu e pasionat de subiect, Noma a fost vreme de 4 ani cel mai bun restaurant din lume, are, de fapt avea, 2 stele Michelin și a fost închis acum un an pentru a se muta în altă locație. El se va redeschide peste două săptămâni, pierzându-și odată cu modificările aduse și stelele, pe care va trebui să le recâștige. Dincolo de aceste fapte, Noma a ajuns cumva o legendă vie, un punct de referință al gastronomiei mondiale, mai ales că a fost primul care a pus zona scandinavă pe harta gourmet a lumii.
Scriind acest articol, în care aflam că Redzepi, chef-ul care a creat Noma, și-a făcut stagiile de pregătire la French Laundry și El Buli, mi-am adus aminte de momentul în care am auzit prima oară despre El Buli, un alt reper important al lumii culinare actuale. Și uite cum fac legătura cu paragraful al doilea, în care aminteam de naivitatea noastră din tinerețuri mai mult sau mai puțin îndepărtate.
Am citit despre El Buli o mică știre, o casetă, într-un Cosmopolitan de acum foarte mulți ani. Știu că m-au impresionat cuvintele elogioase, poziționarea pe malul mării și mi s-a părut interesant. Nu mai știu ce zicea autoarea sau mai curând traducătoarea din vreun Cosmopolitan străin, pentru că în câteva zeci de cuvinte nu poți rezum ce era de fapt El Buli. Doar că atunci mi-am păstrat pagina aia și mi-am propus să ajung și eu acolo. Pe vremea respectivă nu știam însă mare lucru despre restaurante, chiar dacă eram o gurmandă înnăscută. Și mai ales despre cele străine. Nici prin cap nu îmi trecea că și dacă m-aș fi dus în vara aia la Barcelona, nu mi-aș fi permis să mănânc la El Buli. Ca să nu mai vorbesc de lipsa mea de habar a listelor de rezervări care se închideau cu luni înainte.
Trăiam într-o naivitatea dată de lipsa educației culinare de care sufeream toți românii. Și de care, din păcate, continuă să sufere majoritatea. Am crescut, am început să fiu interesată de subiect și viața m-a adus în contact cu acest domeniu mult mai mult. Însă informația a venit la pachet cu o altă problemă: pofta. Acum știu, dar nu îmi iese încă partea practică. Și dacă pe El Buli l-am ratat definitiv, cu Noma sau Mugaritz am făcut un pact cu mine însămi de a nu mai lăsa să se întâmpe acest lucru, chiar dacă nu sunt la fel de privilegiată ca alți români care fac turism culinar.
